Alb si-o Adiere

ALB SI-O ADIERE

1·Refuzat

-Cum pot sa-ti demonstrez ca ceea ce simt pentru tine e real?

-Nu stiu, si nici nu ma intereseaza.

-Chiar asa de indiferent îti sunt în momentele acestea?

-Da. Se poate spune ca da.

-Nu te înteleg. Te iubeam. Tineai la mine, si chiar daca nu ai ajuns sa ma iubesti, tot nu poti sa îmi zici ca nu te mai intereseaza de viata mea.

-Alegerea am facut-o deja. Tu, esti exclus pentru totdeauna din viata mea. Nu mai încerca sa fortezi imposibilul.

-Nu, nu ma voi da batut. Îti voi arata ca iubirea mea pentru tine merge mai încolo de cuvinte...mai departe de imaginatia ta...

-Cum vrei. Eu nu as pierde timpul în locul tau.

-Îti voi arata ca dragostea e reala. Îti voi arata ca înca mai cred în tine, ca înca mai pot sa aprind flacara inimii tale.

Si asa, Deborah a pus capat prieteniei existente între ea si Isaac. Toate semnele aratau ca nimic nu v-a putea schimba decizia Deborei. La un moment dat, inclusiv Isaac pierduse toate sperantele. Nu îi ramânea decât sa ramâna credincios si sa-L roage pe Dumnezeu în continuare sa schimbe inima Deborei.

2·Îngrijorat

Dupa ultima conversatie, Isaac alerga la Singurul ce poate schimba inima unei persoane cu doar cuvânt. „La Tine, Doamne, vin sa-ti multumesc pentru ca ori de câte ori vad ca viata îmi întoarce spatele, pot sa ma apropii mai mult de Tine. Pot sa simt cum Tu ma iei pe bratele Tale, si prin credinta pot calca pe loc uscat, fara sa ating noroiul si pacatul. Stiu ca Tu poti schimba si ceea ce Deborah a decis; Te rog, ajuta-ma. Ajuta-ma sa-ti fiu fidel, sa pot sa ma rog pentru ea cu credinta, sa te cunoasca mai mult si sa-ti predea viata Tie, Doamne. Îti multumesc ca nu esti cu mine doar în suferinti, si ca, cu fiecare clipa te simt mai aproape, la fiecare clipa îmi strângi mâna mai mult în palma Ta si simt cât ma iubesti! Îti multumesc. Amin.”

Ore mai târziu, Isaac afla printr-un SMS ca Deborah este la spital, în coma, în urma unui accident în care o masina o lovise din plin în timp ce traversa strada. Isaac era socat. Ajuns în graba la spital, intra in camera 130, iar pe pat, întinsa, în perfuzii, se afla Deborah. Isaac a ramas impietrit. Inima lui se facuse atunci cât o boaba de nisip, si nu stia cum sa reactioneze. Primul lucru care-i trecuse prin cap a fost ca nu o va mai vedea niciodata privindu-l în ochi; ca niciodata nu va mai vedea flacara iubirii din ochii ei, si ca nu va auzi niciodata un ‚te iubesc’ rostit de ea.

Se pusese atunci pe genunchi, si se ruga din nou Tatalui, de data aceasta cu si mai multa credinta. Lacrimile se prelingeau pe obrajii lui si vocea-i tremura din ce în ce mai tare. Plânsul lui, dupa ore în sir de rugaciuni, devenea din ce în ce mai inexistent. Era acolo fara puteri, incapabil sa faca nimic altceva decât sa se roage.

Domnul, stia perfect cum avea sa lucreze, de aceea, lasa rugaciunile lui Isaac sa fie cât mai multe. Îl punea la încercare.

Dupa trei saptamâni, în timp ce Isaac adormise pe genunchi lânga patul Deborei, ea deschise ochii, si ametita, rostise numele lui în soapta:

-Isaac!...Isaac!...Trezeste-te Isaac!

Isaac deschise ochii si o privise. Nu putea sa creada...rugaciunile îi fusesera ascultate.

-Dragostea mea, sunt aici, lânga tine.

-Ce s-a întâmplat? Unde sunt?

-Esti la spital. Ai avut un accident. Credeam ca nu o sa te mai aud vreodata. Credeam ca Domnul nu-mi va mai permite sa aud vocea ta.

-Si de cât timp sunt aici?

-De aproape trei saptamâni. Zi si noapte am stat pe genunchi lânga patul tau, asteptând ca Domnul sa-mi asculte rugaciunile. M-a ascultat.

Dupa putina liniste, ea raspunse:

-Iar incepi? Care Domn? Te rog sa încetezi!

-Dar, iubito, nu îti dai seama? Daca esti în viata, e pentru ca Lui înca îi mai pasa de tine! Cum poti sa-L refuzi? Odihneste-te. Mâine vei gândi mai clar. Acum esti putin confuza.

3·Refuzat din nou

Doua saptamâni mai târziu, Deborah, inca confuza, iesise din spital de mâna lui Isaac. Începuse sa-l accepte si sa se gândeasca cât de bun a fost cu ea în tot acest timp, dar înca mai avea o greutate pe inima. Nu putea sa-si aduca aminte de ultima zi dinaintea accidentului.

În drum spre casa lui Isaac, care îi promisese ca o va îngriji pâna se va face bine, din masina, recunoscuse pe strada o fata de baiat.

Ajunsi acasa la Isaac, acesta pregatise o masa pentru Deborah, fara sa o lase sa ajute la nimic, iar aceasta, dupa masa, când Isaac o dusese la pat si îi daduse un sarut de noapte buna, începuse sa se gândeasca din nou la cât de amabil a fost Isaac cu ea, dar fara sa-i spuna ca si ea începe sa simta ceva pentru el. Nu-i spusese niciodata motivul adevarat pentru care nu vrea sa fie cu el. Mintea ca nu-l iubeste si ca e îndragostita de altul.

În toiul noptii, Deborah decise sa-si ia hainele si sa plece cât mai departe de Isaac. Nu-l merita. Facea prea multe pentru ea, fara ca ea sa poata sa-i ofere nimic în schimb.

Scrisese o notita, si o baga pe sub usa în dormitorul lui Isaac.

Dimineata, când acesta se ridica din pat, lua notita si citise: „Isaac, stii ca nu sunt destul de buna pentru tine. Nu ti-am spus niciodata adevarul. Am trait o minciuna constanta, pentru ca te iubesc, si nu voi putea niciodata sa îti demonstrez aceasta. Nu stiu sa cred în Dumnezeu. E ceva prea ireal. Iarta-ma pentru aceasta. Nu te merit. Te iubesc!”

Lacrimile începusera din nou sa se prelinga pe obrazul lui, de data aceasta, de o fericire frustrata. Spera sa o aiba pentru totdeauna cu el. Credea ca Domnul nu-l va mai pune la încercare. Credea ca a suferit destul. Începea sa se supere pe Dumnezeu. Începea sa-i reproseze credinta care el o depozitase în Tatal, si sa strige cu durere spre Dumnezeu. Dupa un timp de plânsete si strigate, se linistise. Se pusese din nou pe genunchi si auzi o voce: „Fiule, nu ai fost capabil sa ramâi credincios când ti-am ascultat rugaciunile? Te-am pus din nou la încercare, si ai cazut? Staruieste, fiule, nu abandona!”

4·Credinta

Au trecut deja patru zile de când Deborah l-a parasit pe Isaac. A cautat-o în toate locurile unde credea ca poate sa fie. Nimic. La un moment dat primeste un mesaj: „Isaac, sunt Sara, sora Deborei. Haide te rog repede la spital.”

Pentru a doua oara, Isaac a ramas încremenit cu o asa veste. De ce i-i se întâmpla chiar lui? De ce nu putea sa fie si el fericit? De ce dragostea are un pret asa mare?

Intra în masina, si cu o viteza iesita din reguli, Isaac se indrepta spre spital, dar la o curba, directia masinii îl lasa balta, si iesise de pe sosea într-un mod spectacular, provocându-si un grav accident, la care singurul ranit fusese el. Soferii care se oprisera la cele vazute, au anuntat Urgentele, iar minute mai târziu, Isaac fusese dus la spital întro stare critica. Sansele de viata erau de 1 din 1000.

La spital, în momentul acela, se afla Deborah, în camera 130, în care ea zacea în coma cu ceva timp în urma, si pe patul pe care se afla acum sora ei, Sara, care urma sa dea nastere unui copil, si careia i-i se complicase sarcina. Era în pericol viata unuia dintre ei. Sara trebuia sa aleaga: ea sau copilul.

Când Deborah aflase ca Isaac ajunsese la spital, dar în alta stare de cum s-ar fi asteptat ea, cazuse in genunchi, si ramasese inconstienta. Dupa ce si-a revenit, s-a repezit la camera în care se afla Isaac în stare grava. Medicii urmau sa-i faca o operatie la creier, datorita unei hemoragii interne în urma accidentului. Totul parea în contra ei. Intr-un moment isteric, nu stia ce sa mai faca si isi adusese aminte de Isaac, el întotdeauna se punea pe genunchi si incepea sa se roage unui Dumnezeu care nici nu stia daca exista. Nu pierdea nimic daca facea acelasi lucru, asa ca, lânga patul lui Isaac începuse sa se roage: „Daca chiar existi, daca esti real, fa sa iasa totul bine. Te rog! Nu mai am la cine sa apelez. Sotul Sarei a murit cu trei luni în urma si acum e singura. Urmeaza sa treaca si ea la viata vesnica în urma alegerii sa-si salveze fiul. Isaac, e în aceeasi situatie. Daca Tu nu faci ceva, voi muri de necaz. Te rog, asculta-ma!”

În momentul acela, o voce calda si linistita îi rostise: „Nu te mai îngrijora, fiico, crede doar.”

Nu stia ce sa creada. Îi treceau de toate prin cap. Credea ca a înnebunit; nu era destul ca plângea toata ziua, acum mai auzea si voci iesite de nicaieri. Totusi, asta pusese putina credinta în ea.

Ziua urmatoare, dupa operatie, medicii asigurau Deborei ca zilele lui Isaac sunt numarate. De asemenea, sora ei, urma sa intre la cezariana: drumul ei spre moarte.

Din nou cu ochii în lacrimi, Deborah se pusese pe genunchi si rostise: „Doamne, las totul în mâna Ta. Stiu ca sunt o pacatoasa si ca nu am nici un drept înaintea Ta, dar Isaac e bun. Salveaza-l. Salveaza acest copil care urmeaza sa se nasca din Sarah. Da-i putere mamei lui sa treaca cu bine peste asta. Da-le Tu viata! Ia-ma pe mine în locul lor!”

5·Soapte

Totul iesise bine în operatia care a durat aproape 24 de ore, si la care medicii asteptau moartea Sarei. Dar totul iesise ca prin miracol. Sara si bebelusul supravietuisera amândoi.

Isaac mergea spre bine. Zi de zi se însanatosea si încetul cu încetul, începea sa umble, sa se plimbe pe picioarele lui, cu toate ca medicii prevazusera moartea lui. Totul era un miracol.

Deborah se pusese din nou în genunchi, în timp ce Isaac dormea: „Doamne, stiu ca existi. Îti multumesc atât de mult ca ai facut ca totul sa fie bine. Promit de azi înainte sa cred în Tine si sa-ti daruiesc viata mea ca rasplata pentru minunile ce le-ai faacut! Iti multumesc! Amin.”

Între timp, Isaac deschisese ochii si o vazuse lânga patul lui. De data aceasta era lui cui i-i se parea absurd sa o vada pe ea rugându-se. „Dumnezeu te-a parasit, Isaac. Nu-ti mai pierde timpul! Traieste-ti viata cum vrei. Domnul nu mai e cu tine ca sa vada ce faci.”

Isaac se simtea impotent. Nu stia cum sa reactioneze înaintea acestei voci. O chemase pe Deborah si îi spusese ceea ce auzise. Deborah, cu credinta mai tare ca oricând, din nou s-a pus pe genunchi si a staruit pentru el. Domnul îi soptise de data aceasta: „Esti fiica mea. Nu am sa te las. Împreuna v-om face ca credinta lui Isaac sa fie mai tare ca niciodata.”

Deborah il luase de mâna. Îl saruta dulce pe frunte, si îi soptise plina de dragoste: „Domnul te iubeste, dragule. Nu te v-a lasa niciodata!”

6·Tragedie

„Aduce-ti repede un medic aici! Ma aude cineva? Un medic la camera 130! Urgent!”

-Ce se întâmpla, iubito?

-Nu stiu, raspunse ea socata la auzul numarului camerei. Iesise în goana si alerga la camera sorei ei.

Sara intrase în moarte clinica. Medicii încercau reanimarea în timp ce copilul plângea tot mai tare.

Deborah ramasese cu ochii nemiscati, împietrita lânga usa camerei. De data asta, reactia ei a fost nula. Nici un gând nu-i trecea prin cap. Nimic nu îi misca mintea. Pur si simplu, a ramas inconstienta.

-Deborah, Sara a murit.

- ...

-Deborah, ma auzi? Sara a murit!

-Nu. Sara traieste! Se uita la mine si îmi zâmbeste. E în picioare lânga patutul bebelusului. Sara, spune-i lui Isaac ca traiesti. Spune-i!

Isaac a ramas fara cuvinte de data asta. Nu stia ce sa raspunda. Ramasese total coplesit de cuvintele Deborei.

-Deborah, Sara nu mai e cu noi. Sara e sus, a plecat la Domnul

Ochii Deborei se umplusera de lacrimi. Cazuse în genunchi lânga patutul copilului:

-Nu te teme, Darius, eu te voi îngriji. Mama ta voi fi eu.

Deborei înca nu îi venea sa creada ca nepotelul lui a ramas fara mama. Nu putea sa asimileze înca, ca sora ei a trecut în vesnicie. Era prea mult. Dar Isaac era lânga ea. Darius avea nevoie de o mama.

7·Alb

Dupa înmormântarea Sarei, Deborah, a luat decizia sa-L urmeze pe Domnul. La cinci saptamâni dupa funeral, Sarah a spus „Da, cred” în fata Cerului. Îl primisese pe Domnul ca Mântuitor.

Isaac îi multumea la fiecare secunda Domnului, si plângea de bucurie ca Debora, în sfârsit a înteles chemarea Domnului, si ca accidentul pe care el îl avuse, a contribuit la aceasta.

La sase luni dupa alegerea de a-L sluji pe Domnul, Deborah i-a dat lui Isaac un „Da, vreau” în fata altarului, în haine albe din nou.

În timp ce se aflau pe malul marii, la Constanta, în fata altarului, o adiere de vânt parca îi soptea lui Isaac: „Iubeste-o, fiule. Iubeste-o si fiti una.”

8·Sfârsit?

A doua zi dupa casatorie, Deborah si Isaac, au înfiat pe nepotul lor, Darius, care abia împlinise 8 luni, si pe fata caruia se putea citi Dragostea. Era dovada rugaciunilor Deborei. Domnul, le purtase de grija si planul Lui li se facuse descoperit. Mai târziu...