PE-UN VAL DE IUBIRE – PARTEA A II-A
CAPITOL 1 – DECIZIE FINALA
Damaris era hotarâta. Acum, scoala se putea mentine si fara ea datorita profesoarei care în urma cu patru luni a ajuns la centru. Era convinsa ca doamna Daniela si domnul Tudor v-or putea dispensa de serviciile ei, si mama ei se putea îngriji si singura acum ca locuia în propria ei casa multumita salarului care îl avea Damaris de când se deschise scoala. Damaris pleca pentru totdeauna. Pleca în Africa.
Era decizia ei finala. Nu mai avea nimic de facut aici în România. În plus, biserica avea nevoie de misionari în anul acela, 1864, iar Gabriel era plecat în Marea Britanie de mai bine de doi ani. Pe lânga asta, relatia ei cu Beni, chelnerul de la hotelul „Micul Samaritean” din oras, se intarea pe zi ce trecea. Dar trebuia sa plece. Dorul dupa Gabriel era prea mare. Golul pe care el îl lasase în inima ei, nici macar Beni, cu care a fost împreuna mai mult de un an, nu putea sa-l umple. Avea nevoie sa uite totul, sa înceapa o noua viata dedicata lucrarii pentru Dumnezeu. Biserica din loc o destina în Etiopia, si în mai putin de o luna, Damaris era pregatita pentru îmbarcare.
Îsi saruta dulce mama, o îmbratisa iar apoi din nou o saruta, iar apoi îsi lua ramas bun si de la familia Moldovan, si se întrepta spre Micul Samaritean. Beni nu merita una ca asta. Se purtase prea frumos cu ea înca din primul moment. El era diferit. Nu era un baiat din multime. Îl avea pe Dumnezeu în inima, si asta îl facea cu siguranta sa fie omul care este.
-Buna, Beni! Si îl îmbratisa cu o asa dragoste, de parca ar fi fost ultima data.
-Buna iubito! Ce faci aici? Nu trebuia sa fi la scoala cu piticii?
-Da...ai dreptate...trebuia sa fiu acolo, dar am sa-ti spun ceva foarte important. V-a schimba vietile noastre pentru totdeauna.
-Te rog, Damaris, nu ma speria. Spune. Te ascult.
-Stii ca la biserica se cauta misionari pentru Africa, pentru a vesti evanghelia si acolo? M-am gândit...
-Doar nu vrei sa mergem, nu-i asa? Defapt, as fi dispus sa merg daca tu mergi cu mine. Nu as suporta sa fiu departe de tine.
Damaris suspina usor în momentul acela. Avea sa-i distruga viata pentru totdeauna. Ce fel de persoana ar face aia unei persoane dragi? Cu siguranta nu merita dragostea ce el i-o ofera. Era o persoana de dispretuit. Nu merita nimic din ce primea pentru faptul ca în momentele urmatoare inima lui Beni v-a ramânea zdrobita pentru totdeauna.
-Nu vreau sa vi, Beni. V-oi merge singura.
-Ce...ce tot spui acolo.
-Stiu ca sunt o persoana care în momentul asta nu merita nimic de la nimeni, si mai putin de la tine. Dar am nevoie sa ma ierti. Sunt lucruri care ar fi mai bine sa ramâna pierdute în stomacul unui peste în mijlocul Marii Moarte, si prefer sa plec, sa ma uiti decât sa afli mai târziu ceea ce se petrece în inima mea. Iarta-ma, te rog. Vreau si am nevoie doar de iertarea ta!
Si se repezi din nou peste el, si de data aceasta îl saruta cu un sentiment atât de adânc, încât lui Beni i-i se înmuiasera genunchii si la o clipeala, toate fortele îl parasisera. Îl îmbratisa din nou, acum da, pentru ultima oara, si fugi spre caruta care o astepta putin mai încolo, fara sa-l lase sa spuna nimic; de fapt, nu putea spune nimic. Ramase fara cuvinte. În momentul acela, orice semn de sentiment disparuse din inima lui. Orice sentiment înseamna totul. Nu gândea nimic. Nu vedea nimic altceva decât o silueta de o culoare albastru deschis cum se îndeparta în ceata. Auzea doar pasii ei cum se îndepartau încet, si un susur la ureche înainte ca ea sa-l paraseasca: „Te iubesc!”
Atunci a fost ultima data când Beni a vazut-o pe Damaris. Voia Domnului a fost ca ea sa plece în slujba acolo unde oamenii au mult mai multa nevoie de ea decât avea el.
În fiecare noapte, zeci, sute de cutite parca sfâsiau inima lui. Puterile îl paraseau. Mintea îi juca feste în toiul noptii si plamânii expulsau cu o explozie de sunete durerea ce Beni o simtea în piept. Era un cosmar. Ceea ce traia fara ea era absolut groaznic.
Si Damaris ajunsese la port, la Constanta, unde avea sa urce la bordul unui vapor ce urma s-o duca pâna la Roma, iar acolo urma sa ia alt vapor înspre Djibouti, în Africa. De acolo, niste nativi urmau sa o conduca calare pe magar, timp de trei saptamâni pâna într-un trib pierdut în munti, aproape de Jima, în Etiopia. Ajunsese la destinul ei final. Totul a ramas acum în urma. Spera sa uite complet de Beni, dar mai ales de Gabriel. Dragostea din inima ei parea a fi sigilata, dar se ruga înca Domnului sa o ajute sa-si gaseasca adevaratul destin.
CAPITOLUL 2 – ÎN SFÂRSIT, ACASA.
Au trecut deja cinci ani de când Delia si Gabriel plecasera la Manchester. Daniela si Tudor începeau sa-si faca griji de acela pe care în urma cu nouasprezece ani îl salvara de la moarte si îl educara ca pe propriul lor fiu. Acum, Gabriel avea douazeci si sase de ani. Delia avea douazeci si trei. Era vara anului 1867. Familia Moldovan se întoarse de la o vizita la Arad, iar Marinela mergea încet pe cararea spre casa la apusul soarelui. Cerul era de culoarea portocaliu aprins. Un portocaliu indescriptibil, si o simpla adiere de vânt racoritor mângâia frunzele stejarilor din gradina familiei. Aceeasi stejari sub care Damaris si Gabriel îsi declarau iubirea cu peste cinci ani în urma.
În zare, o caleasca se apropia de palat. Totul era absolut linistit. Daniela, acum la cincizeci de ani, cu vederea putin mai scazuta, încerca sa recunoasca caleasca punându-si mâna peste frunte creând un fel de protector de soare pentru ochi. Nu reusea sa ghiceasca cine putea sa fie. Caleasca se oprise în fata ei, la mai putin de cinci metrii, usa se deschise, si doua picioare de barbat se asezara ferm pe pietrisul din fata palatului. Apoi, omul acela iesise cu totul din caleasca, cu spatele. Îi oferi mâna si unei doamne care încetul cu încetul cobora din caleasca, îmbracata deosebit de frumos, cu o rochie care era imposibil sa fie din România. Daniela nu reusea sa le vada fata din cauza palariilor ce le acoperea si jumatate din fata. Barbatul îsi luase palaria, si atunci ea recunoscu fata lui:
-Gabriel, fiule, nu pot sa cred...Esti tu cu adevarat?
-Da, mama. Eu sunt. M-am întors.
-Fiule, în sfârsit ai ajuns acasa. Multumesc Domnului ca mi-a îngaduit sa te vad înca o data.
Si îl îmbratisa cu toate puterile, si sarutândul pe toate locurile posibile aflate pe fata lui.
-Mama, nu stiu daca îti mai aduci aminte; ea e Delia.
-Da, cum sa nu îmi aduc amine scumpul meu. Si o lua în brate si pe Delia. O saruta discret pe obraz, dar faptul acesta nu parea sa aiba nici un efect în ochii lui Gabriel. Ceva era în neregula. Ei trebuia sa fie foarte îndragostiti. Urmau sa se casatoreasca.
Nici unul nu zisese nimic. Dupa masa pe care Daniela o facuse sa sarbatoreasca întoarcerea lui Gabriel. Acesta o lua pe mama lui într-o camera unde puteau sa fie doar ei si sa discute în privat despre el.
CAPITOLUL 3 – ADIO, DELIA. PE CURÂND, MAMA...
-Mama, situatia între mine si Delia e din ce în ce mai rea. Nu o sa ne casatorim. Îmi pare rau, mama.
-Ce s-a întâmplat, Gabriel. Totul era perfect între voi la plecare. Am observat înca din primul moment când ati ajuns ca ceva nu merge bine. Explica-mi te rog. Dar sa stii ca orice ar fi, v-oi fi de partea ta.
-Mama, în primul rând, as vrea sa stiu si eu unde e Damaris. Am observat ca nici la masa nu a fost si încep sa-mi fac griji. Trebuie sa o salut si pe ea. Doar stii ceea ce era între noi.
-Fiule, Damaris a plecat definitiv. A plecat în Africa.
Si pe masura ce Daniela îi spunea motivele si cele întâmplate între ea si Beni, el se îngrijora tot mai tare.
-O iubesc, mama. În tot acest timp, mi-am dat seama ca nu pot trai fara ea. Nici macar Delia nu mi-a putut schimba sentimentele. Am nevoie de Damaris. Trebuie sa o gasesc.
-Si ce vei face cu Delia?
-Te rog, mama! Delia s-a îndragostit de un tip venit la Manchester din Spania. Petreceau foarte mult timp împreuna, si dupa un timp, Delia a decis sa-mi spuna, sa fie sincera si sa recunoasca sentimentele ei fata de Hugo. În momentul acela i-am spus si eu ceea ce se petrece în inima mea. Atunci, relatia noastra a ramas un abur, un abur ce încetul cu încetul se înalta si dispare. Am ramas prieteni. Delia e o persoana deosebita. Dar mama, nu pot sa simt ceea ce simt pentru Damaris, si cred ca din cauza ca si-a dat seama, ea acum este îndragostita de Hugo.
-Si ce face aici, atunci?
-Ea a venit sa-si ia averea si sa-si vânda terenurile si tot ce are în România. E decisa sa plece la Barcelona sa traiasca cu el. Într-un fel sunt de acord, pentru ca Delia nu merita ca eu sa o folosesc ca pe un instrument de a o uita pe Damaris, dar în acelasi timp mi-e ciuda; mi-e ciuda pe mine pentru ca nu i-am oferit în cinci ani ceea ce Hugo a reusit cu ea în mai putin de cinci luni.
-E în regula, dragule. Nu te îngrijora. Dar acum e imposibil sa fi cu Damaris. Nici macar nu stim unde se afla în momentul acesta.
-Sunt dispus sa strabat mari si oceane în cautarea ei. Ea e viata mea, mama. Trebuie sa vorbesc urgent cu Marinela; ea trebuie sa stie exact unde se afla Damaris.
Delia îsi lua ramas bun de la toti dupa doua saptamâni. Deja reusise sa vânda tot ce avea în România si urma sa plece la Barcelona.
-Draga mea, îmi pare rau ca nu te-am iubit cum ai fi meritat. M-am comportat cu tine ca un idiot si stii ca tin la tine foarte mult, dar nu este suficient ca sa accept în fata lui Dumnezeu sa-mi petrec restul vietii cu tine. Sper doar ca acolo unde vei merge, vei fi fericita. Si sper ca timpul sa ne mai aduca aproape unul de celalalt. Domnul sa fie cu tine.
-E în regula, Gabi. Stiu si sunt constienta ca daca te-as fi iubit îndeajuns si ti-as fi demonstrat lucrul acesta, tu ai fi simtit altceva diferit pentru mine. Iarta-ma si tu, te rog pentru tot ce ti-am facut, si mai ales, iarta-ma pentru ce urmeaza sa fac. Te iubesc, si întotdeauna te voi iubi.
-Te iubesc si eu, Delia.
-Domnul sa te pazeasca.
-Si pe tine.
Si o îmbratisare de lunga durata acompaniata de lacrimi si saruturi pe obraji fusese ultimul gest pe care cei doi îl avusera în comun. A fost o cruda despartire, dar s-a întâmplat. Trebuia sa se întâmple. Destinul si-l croisera ei însisi.
CAPITOLUL 4 – CALATORIE SPRE AFRICA
Apoi, Gabriel, dupa ce Marinela îi spuse ceva de Etiopia, cum ca acolo ar fi ajuns Damaris, Gabriel îsi lua si el ramas bun de la parinti, si porni înspre Constanta, unde urma sa ia si el un vapor spre Atena, apoi spre Roma, iar apoi spre Valencia, singurul loc de unde înca mai plecau vapoare spre Africa. În Grecia, Gabriel fusese obligat sa ramâna pentru un an, datorita unui atac de pirati la vaporul în care el se afla, si datorita unor lovituri foarte grave pe care el le suferise. Era deja iarna anului 1868, si Gabriel era recuperat în totalitate. Nici un vapor destinat calatoriilor pentru Roma. Acum era imposibil sa ajunga la Roma. Trebuia sa astepte pâna în luna aprilie din anul urmator. Nu se lasa batut. 15 decembrie batea la usa, când Gabriel decise sa o ia pe un drum terestru. Închirie o caruta si porni cu doi cai înhamati înspre Italia. Aproximativ în luna Martie ajunsese la portile Romei. A fost o calatorie destul de grea si de asemenea foarte scumpa. Dar Gabriel nu putea pierde nici un strop din scurgerea timpului. Pe 19 martie, urca la bordul primului vapor care pleca spre Spania, iar dupa sase zile, se afla la Valencia.
Acum avea doua optiuni. Sa astepte pâna la 17 noiembrie din anul acela, 1869, când Canalul Suez se deschidea vapoarelor, sau sa înconjoare toata Africa, si sa ajunga cu un an mai târziu în Etiopia. Decizia lui era clara. Nu avea de gând sa petreaca un an mai mult decât cele doua luni care îi luau sa ajunga în tara dorita.
Avea la dispozitie acum opt luni, iar Valencia era la 349 kilometrii de distanta de Barcelona. Îsi permitea sa le faca o vizita Deliei si lui Hugo. Urca atunci în primul vapor care ducea spre Barcelona si o zi mai târziu, se afla la Barcelona. Nu stia unde sa o caute pe Delia. Se dusese atunci la primaria din Barcelona si începu sa întrebe pe toata lumea despre Delia Gurban, dar nimeni nu îl întelegea, asa ca îsi cauta un traducator, care de curând îl ajuta sa o gaseasca pe Delia.
Ea era încântata sa-l revada. Era însarcinata în a sasea luna. Hugo se bucura de asemenea de prezenta lui, si îl invita sa ramâna la finca lor urmatoarele sapte luni înainte de plecarea lui spre Africa. Acesta accepta oferta încântat.
CAPITOLUL 5 – REÎNTÂLNIRE NEASTEPTATA
Sapte luni s-au scurs ca si cum n-au fi existat, si Gabriel trebuia sa-si ia deja ramas bun de la familie. Saluta pe Hugo, pe Delia, si apoi pe micuta Sofia de abia cinci luni, si se îndrepta din nou spre Valencia. Pe 1 noiembrie, primul vapor catre Etiopia prin canalul Suez porni din Valencia. Doua zile mai târziu, Gabriel recunostea la bord o femeie din spate, prin miscarile care le facea curatând solul vaporului.
-Nu pot sa cred ca esti tu.
-Domnule Gabriel, sunteti dumneavoastra?
-Tina, nu pot sa cred ca te întâlnesc aici...
-Îmi aduc aminte perfect de ziua în care ati intrat în magazinul meu cu aproape opt ani în urma. Cu siguranta, nu v-ati schimbat deloc.
-Nu îmi vine sa cred ca te vad aici, Tina. Ce cauti pe un vapor spaniol? Cum de esti tocmai în acesta...
-Pai, domnule Gabr...
-Gabriel, Tina. Spune-mi Gabriel.
-Vezi tu, Gabriel, sotul meu si eu ne-am despartit. Era un nemernic. Nu puteam sa continui cu el. M-a înselat cu toate fetele din Bucuresti, apoi cafeneaua noastra a dat faliment, si am fost nevoita sa îmi caut de lucru. Cum am vrut sa-l uit si pe Beniamin, am venit aici, în Spania, si o prietena de-a familiei García-Gurban, m-a ajutat sa ajung aici, sa lucrez la portul din Valencia. Sunt aici doar de un an si jumatate.
-Deci ai ajuns cu putin înaintea mea. Eu sunt aici de sapte luni. Gurban? Delia, nu-i asa?
-Da. Delia si Hugo...Îi cunosti?
-Da. De la ei vin acum. Mi-au oferit locas când am ajuns aici. Delia si eu am fost logoditi cu timp în urma. E o poveste lunga. Dar, de unde îi cunosti tu?
Sotul meu, Beniamin, avea un verisor, Beni, la Timisoara. Lucra la un hotel cred, si acel Beni e fratele Deliei. Lui i-i s-a facut mila de mine si m-a trimis la Delia. De aceea sunt aici acum.
-Deci, Beni e fratele Deliei...
-Da. Îl cunosti si pe Beni?
-Din auzite doar. Beni a fost iubitul unei...iubitul lui Damaris, fata pe care eu o caut în Etiopia. E alta poveste lunga.
-Aveti timp sa mi le povestiti. V-om întârzia doua luni pâna la Djibouti. Avem timp sa povestim. Doar daca dumneav...doar daca tu doresti.
Si Gabriel îi povestise totul Tinei. Se facura prieteni foarte buni în acea calatorie, si chiar înainte sa ajunga la Djibouti, din nou, alti pirati atacara vaporul, si rapira pe Tina. Gabriel nu putuse sa faca absolut nimic ca sa o salveze. Siroaie de lacrimi curgeau pe obrajii lui si nu putea sa-si scoata gândul ca putea sa o salveze...asta credea el...dar nu avea ce sa faca, pur si simplu, nimic. Si mii de idei se pierdura în momentul când Tina disparuse din viata lui...
CAPITOLUL 6 – REÎNTÂLNIREA CEA MAI DORITA SI ASTEPTATA
Era martie 1870, si în biserica Eben-Ezer pe care niste misionari americani împreuna cu Damaris o creasera în mijlocul muntilor, Damaris înalta o frumoasa cântare spre cer, spre Domnul, în limba tribului ce se afla acolo, aproape de Jima. Melodia parea cea de la cântarea ‚Maretul Har’, iar vocea atât de clara a lui Damaris te îndemna la linistea interioara, la pacea sufleteasca, la împacarea cu Dumnezeu. Nu se putea mai frumos. Sau da.
O voce de barbat se asculta din spatele cearsafului care era folosit ca usa a bisericii cum îngâna melodia cântata de Damaris. Acesta daduse la o parte cearsaful si ramase în pragul usii. Atunci, Damaris ramase fara puteri. O bucurie inmensa îi umplea fiecare ungher din trup si lacrimile scapara din închisoarea lor. Totul exprima bucuria ei. Asa ca o lua la fuga prin mijlocul care despartea partea femeiasca de partea barbateasca din biserica si cazu la picioarele lui Gabriel. Lacrimile curgeau una câte una pe bocancii negrii plini de praf ai lui. Atunci el îi lua fata în mâini:
-Mi-a fost dor de tine, iubire. Te ador! Te iubesc! Iarta-ma...
Si printre lacrimi si suspine, din gura ei se auzea un
-Te iubesc, Gabriel...
SFÂRSIT
