Sperantã în zorii zilei

SPERANTÃ ÎN ZORII ZILEI (sau NOAPTE FÃRÃ DIMINEATÃ)

Septembrie 2010. Daniel e un tânãr de 18 ani care cãlãtoreste de la Cairo la Edinburgh ca sã-si continuie studiile de medicinã. Acolo cunoaste pe Nicky si pe Robbie, doi frati care vor fi, înafarã de colegi de apartament, cei mai buni prieteni ai lui. Când Daniel împlineste optsprezece ani, descoperã cã viata lui se va schimba complect si pentru totdeauna. Faptul cã de acum înainte va fi partial inmortal, il va obliga sã renunte la diferite lucruri pentru a dispune de dragoste: atât, încât va ajunge la extremul de a oferi viata lui în schimb a cea a iubitei lui...

Vrei sã stii mai mult? Contacteazã-mã pe "a14dani@yahoo.com" si cere
povestea întreagã. Vei primi toatã istorisirea "Sperantã în zorii zilei",
iar dupã ce a doua parte va fi terminatã, de asemenea,
vei putea sã o primesti.
Nu mai sta pe gânduri, nu vezi cã-i gratis?

PE-UN VAL DE IUBIRE

CAPITOL I – GER SI GHEATA

1848. Ninge. Cumplita iarna tocmai si-a facut loc pe strazile înguste ale orasului. O fetita împreuna cu mama ei vaduva, alearga cu pas grabit înspre sfârsitul strazii, spre palatul familiei Moldovan. Cu degetele de la mâini si de la picioare degerate, fetita rostise usor:

-Mama, nu mai pot alerga.

La care mama îi raspunse:

-Înca putin, scumpo, si ajungem acasa.

Acasa...eventual la casa familiei Moldovan, dar în nici un caz acasa, chiar daca aceea era singura casa pe care Damaris o cunoscuse, de când mama ei, Marinela o dusese acolo la doar un an de la nasterea ei. Conditiile în care traiau, erau mizerabile, dar erau singurele pe care le aveau. Geamul spart al încaperii în care locuiau Marinela si fiica ei lasa frigul sa învaluie tot timpul atmosfera, iar noaptea devenea insuportabil. Stelele nu se mai vedeau pe cer de o vreme încoace, pentru ca în fiecare noapte ningea, dar în noaptea aceasta, când doamna Daniela si sotul ei, domnul Tudor sunt pe cale de întoarcere din lunga vizita pe care o avusesera în Ungaria, la Szeged, stelele stralucesc mai mult ca niciodata, si asteptând sub cele trei plapume de pene, si pe salteaua umpluta cu paie, Damaris vedea cum apa care sta între crapaturile de la geam îngheata cu fiecare secunda, formând un al doilea cristal, care parca dorea sa o protejeze de frig.

Zapada sclipea în noaptea aceea si în departare se auzeau urlând flamânzii lupi în cautare de o prada.

CAPITOL II – LA MARGINEA VIETII

Domnul Tudor împreuna cu sotia sa, Daniela, pornisera deja de ieri din Ungaria, dar drumul era lung si plin de obstacole; si culmea ca în noaptea în care Damaris se uita la stele, roata din spate de la caleasca în care Daniela si Tudor mergeau se desprinsese si dintr-o lovitura, alunecând putin pe gheata si lovindu-se de un bolovan, s-a distrus.

Daniela a ramas putin speriata, deci, o luase înspre râul care se gasea la doar zece metrii de drumul pietruit care ducea spre oras, ca sa se racoreasca putin si ca sa alunge si somnul care în momentele acelea plictisitoare de o zi de calatorie pusese stapânire pe ea. Îsi umplu palmele mâinilor cu apa rece aproape înghetata si apleca fata în ea. Facu acelasi gest cam de trei ori, si pe când sa plece, auzi un sunet ciudat, ca un vaiet aproape stins putin mai încolo, iar când se apropie, cu frica, vazu mai clar ca pe sclipiciul albastru care luna îl provoca în zapada, aproape acoperit de tot cu aceasta, zacea un copil de vreo 5 sau 6 ani, aproape mort, cu gleznele în apa înghetata a râului, care abia mai respira.

Câmpia dimprejur, arata o splendoare poate înfricosatoare sau poate divina, datorita zapezii care acoperea totul, când Daniela ridica privirea. Nici o casa nu era împrejur. Nu putea sa lase copilul acolo, si mai putin în frigul acela. Daniela era o fiinta buna, provenea dintr-o familie de o clasa nu prea superioara, dar ajunsese sa fie stapâna la palat, multumita lui Tudor, care era un om cu un statut social foarte înalt si care cu sapte ani în urma se casatorise cu ea, chiar daca în epoca aceea asemenea casatorii nu erau bine vazute, sau direct interzise. I-i se facuse mila de acel copil:

- Tudor, vino putin te rog si ajuta-ma.

-Esti bine, Daniela?

-Da...sunt bine, vino repede. Si când Tudor se apropie si vazu copilul, dadu sa se întoarca înapoi râzând, si luând-o pe Daniela de mâna:

-Haide, roata e aproape reparata. Vei îngheta de frig.

-Si el? Nu crezi ca si el v-a îngheta? Chiar nu îti pasa de el?

-Îl cunosti cumva? Nu. Deci, haide.

-Nu-mi pasa. Daca pe el îl lasi aici, si pe mine ma lasi.

Nu-i lasase de ales. Nu avea de gând sa-si lase sotia acolo, asa ca chema pe unul dintre cei patru calareti care însoteau trasura, si îi dadu ordine sa ia copilul de acolo, sa-l înveleasca într-o patura si sal pastreze cu el pe cal, pâna când v-or ajunge la palat.

În ziua urmatoare, când cei doi ajunsesera la palat, Daniela spusese unei slujitoare, care din întâmplare era Marinela, sa ia copilul acela, sa-l duca în camera alaturata celei în care ea statea, si sa-i pregateasca un lighean cu apa fierbinte si multe bucati de pânza, ca sa poata îngriji ranile copilului.

Fara ca Tudor sa stie unde este copilul, Daniela se repezise jumatate de ora mai târziu la penibila camera în care se afla copilul. Începu sa i-a câte doua stergare, le uda bine în apa fierbinte si le aseza usor pe corpul dezbracat al copilului. Încetul cu încetul, copilul deschidea ochii, apoi începu sa miste câteva degete de la mâini si de la picioare, iar mai târziu recupera culoarea si bujorii obrajilor.

Daniela îl salvase de la moarte. Acum, când copilul a recuperat graiul, femeia îl întreba cum se numeste, dar copilul nu-si mai aducea aminte. Îl lasa în ziua aceea sa se odihneasca, si spuse Marinelei sa aiba grija de el si sa-l supravegheze. Sa-i aduca un asternut nou si sa curete camera aceea de toate mizeriile, si s-o faca cât de cât mai demna de locuit. Marinela facuse tot întocmai, si puse pe Damaris sa stea lânga copil, si daca se trezeste, s-o anunte. Damaris ramase lânga el toata ziua, dar acesta nu s-a trezit de loc. Peste noapte, Marinela decise sa ramâna lânga el, în caz ca se întâmpla ceva, dar nici de data asta nimic nu s-a întâmplat.

A doua zi, dupa ce Daniela vorbise cu Tudor, decise sa-l duca într-una dintre camerele disponibile din palat, si sa-l îngrijeasca ca si cum ar fi al lor, pentru ca Daniela nu putea sa aiba copii. Asa ca îi pusese numele Gabriel, pentru ca, zicea ea, ca seamana cu un înger, si începuse sa-l îngrijeasca tot asa cum si-ar fi îngrijit ea copiii.

CAPITOLUL III – ATINGÂND CERUL DINTR-O SARITURA

Anii se scurgeau, iar Damaris si Gabriel, fiind singurii copiii din palat, petreceau tot mai mult timp împreuna. Cei doi erau aproape de nedespartiti. Uneori, Damaris avea accesul la palat, la bogatiile si la splendorile care se aflau în el, iar alteori Gabriel se cobora la nivelul ei, fugind prin noroi, balacindu-se prin beltile ramase în urma unei zi ploioase de vara, si câteodata recolectând ouale din cotetele gainilor.

Dar la vârsta de zece ani, Daniela decise sa plateasca un profesor pentru Gabriel ca sa îl învete sa scrie si sa citeasca, asa ca Damaris, petrecea tot mai putin timp cu el. Devenisera cei mai buni prieteni, si chiar daca diferenta sociala dintre ei era inmensa acum, familiei Moldovan nu îi pasa de acest lucru. Nu aveau de gând sa lase copilul lor fara copilarie.

În fiecare zi de luni pâna sâmbata, domnul profesor Ceama, se prezenta la palat timp de patru ore, în care îl învata pe Gabriel tot mai multe, luându-i tot mai mult timp de joaca. Lui Damaris îi era dor de el. Nu-l mai simtea asa aproape ca înainte, si nu mai simtea prietenia lui. Dar acesta, dupa doi ani de clase particulare cu domnul Ceama, decise sa o ajute si pe ea sa faca acelasi lucru, asa ca în timpul care-l dedicau joacei, Gabriel o învata sa scrie, sa citeasca si sa socoteasca. Gabriel avea doisprezece ani în momentul acesta, si Damaris unsprezece.

Duminica, când familia Moldovan mergea la biserica împreuna cu Gabriel, Damaris lua câte o carte dintre cele pe care Gabriel i-i le aducea, iar când termina treaba care mama ei i-o punea, se punea sa citeasca, pentur ca nu avea de gând sa dea gres cu nimic fata de el.

Paisprezece ani mai târziu, dupa ce Gabriel a terminat studiile cu domnul Ceama, si lucra printre nobilime ca faimos arhitect de palate si case mari pentru bogati, pe când se ocupa cu o lucrare foarte mare la Bucuresti, decise ca pentru întoarcerea lui, sa cumpere cadou pentru Damaris o Biblie. Ea nu vazuse niciodata una. Îi cumpara o Biblie din prima editie care iesise în tara în 1688, de acolo, din Bucuresti.

Înainte sa plece înapoi acasa, se dusese la o cafenea sa cumpere ceai importat din Marea Britanie pentru parintii lui, si când intra acolo, descoperi o fata extraordinar de frumoasa, cu un par lung saten închis, cu ochi mari si albastrii care transmiteau sinceritate si o dulceata incredibila.

-Buna ziua. As dori... si Gabriel ramasese încremenit de seninul fetei ei si de superbul zâmbet care spulbera orice gând de tristete din mintea lui.

-Da, spuneti. Si la primele cuvinte ale ei, el ramase si mai coplesit de fiinta ei. Simtea în momentul acela ca atinge cerul dintr-o simpla saritura.

-Sunt...As dori...Îmi pare rau domnisoara. Sunt Gabriel. As dori si eu doua cutiute de ceai negru.

-Da. Cum sa nu. Asteptati doua secunde va rog...Aici le aveti. Poftiti. Mai doriti ceva?

-Nu, multumesc. Adica da...adica nu...Domnisoara, cum va numiti?

-Sunt Florentina. Puteti sa-mi spuneti Tina, domnule.

-Încântat de cunostinta, Tina. Si o sarutase lesne pe mâna.

-200 de lei, domnule.

-Ma scuzati?

-Ceaiul englez...200 de lei.

-A...da...îmi pare rau. Poftiti! Si lasa 250 de lei pe masa.

-Mi-ati dat în plus...

-Aceia sunt pentru tine, Tina.

-Multumesc. Sunteti binevenit aici oricând doriti.

-La revedere atunci, si o zi buna în continuare!

-Multumesc. Calatorie placuta!

Si Gabriel parasi cafeneaua. Nu putea sa se gândeasca la altceva decât la ea, la Tina. Se pierduse atât de mult în zâmbetul ei si în mireasma desprinsa din mâna ei catifelata, ca uitase si cele doua pachetele de ceai negru în magazin, si pe când se întorcea sa le ia, o zari în usa cafenelei:

-Domnule, ati uitat ceaiul.

-Multumesc, Tina. Esti foarte amabila.

-Uite, domnule Gabriel, si arata cu degetul spre orizont de unde aparea o caruta lasând tot praful în urma, a ajuns.

-Cine a ajuns? Si de unde vine?

-Sotul meu, Beniamin, domnule. Vine din Iasi. A fost plecat o perioada foarte îndelungata.

-Sotul tau?!

-Da. Suntem casatoriti de anul trecut...

Si Gabriel nu o mai lasa sa zica nimic. Lua ceaiul si în graba porni spre calul lui, încaleca si apoi o lua galopând înspre hotel, unde îl astepta trasura. Doua ore mai târziu era în drum spre Timisoara, spre casa.

CAPITOLUL IV – DRAGOSTE SI O POVESTE

Ajuns înapoi acasa, Gabriel dadu cu ochii mai întâi de Marinela, care lucra de cu zori prin curte, alimentând pasarile si porcii. Se dusese, si nu îi pasa cât de mizerabila sau cât de urât mirosea, si o îmbratisa usor, ca si cum ar fi înca una din familie. În acesti doi ani cât lipsise el de acasa, se simtea un gol inmens la palat.

-Mama, tata...unde sunt, Marinela?

-Au plecat pentru trei zile la Alba Iulia. Nu te asteptam pe acasa pâna peste patru saptamâni.

-Ei, lucrarea s-a desfasurat mult mai bine decât ne asteptam noi. Totul a decurs perfect. Si Damaris? Pe unde e?

-Damaris e la scoala. Mama ta a decis sa deschida o scoala aici la palat, pentru toti acei copii care nu au conditii de învatat.

-Ei bine, si Damaris ce cauta acolo?

-Damaris e profesoara. Domnul sa te binecuvinteze, Gabriel. Daca tu nu îi aratai tot ce stie, nu avea acest post de munca la care lucreaza acum. Mama ta o plateste destul de bine.

-Poti sa o chemi, te rog?

-Da. Cum sa nu. În doua minute suntem aici.

În timp ce Marinela se dusese sa o caute pe Damaris, o fata tânara si frumoasa, care semana destul de bine cu Tina de la Bucuresti, se prezenta în fata lui Gabriel.

-Cine esti?

-Sunt Delia, domnule Gabriel. La serviciul dumneavoastra.

-Dar de unde stii cum ma numesc?

-Toti din palat stim, domnule. Eu sunt o noua slujitoare adusa aici de doamna Daniela dupa plecarea dumneavoastra.

-Lasati-ma sa va sarut mâna.

-Nu, domnule. Eu sunt murdara...

Si în timp ce ea încerca sa-l convinga sa nu o faca, el lua mâna ei si o saruta, timp în care ajunsese Damaris în fuga si sari în bratele lui.

-Gabriel...mi-a fost asa de dor de tine. Habar nu ai cât de mult ti-am simtit lipsa.

-Si mie mi-a fost dor de tine...si trebuie sa iti spun ceva.

-Da...si eu am sa îti spun ceva...dar te rog sa ma mai lasi sa te mai îmbratisez o data.

Si de trei ori s-a întâmplat acelasi lucru.

Doua ore mai târziu, cei doi ramasesera singuri în gradina, atinsi de putinele raze care scapau din lantul frunzelor verzi ale stejarilor înalti ce înmiresmau atmosfera cu miros a primavara.

Dupa ore în sir de vorba, în care Damaris îi explica lui Gabriel cum i-a fost de dor de ei si invers, cei doi au ajuns la aceeasi concluzie: sunt îndragostiti unul de celalalt. Nu stiau cum sa exprime sentimentele si nici macar cum sa se priveasca între ei. O bariera de liniste începu sa-si faca loc între cei doi.

Dupa acesti doi ani despartiti, Damaris si Gabriel îsi dadusera seama ca nu pot trai unul fara celalalt, dar chiar daca dragostea lor mergea mai încolo de cuvinte, înca exista ceva care nu îi lasa sa se apropie unul de celalalt atâta cât sa poata sa ramâna împreuna fara nici o problema. Dar nu totul urma sa fie asa cum ei sperau.

În viata lui Gabriel aparuse astazi, Delia, si chiar daca nu o cunostea, ceva s-a miscat în el, dar nu ajungea la nivelul sentimentelor infinite ce le simtea pentru Damaris. Ceva care începea sa puna stapânire tot mai mult pe gândul lui. La rândul ei, tot astazi, Damaris a cunoscut un alt baiat, din aceeasi clasa sociala ca ea; un nou slujitor de la hotelul „Samariteanul Milostiv” din oras. Era Beni. Dar tot asa, el nu reusise sa-i scoata din inima pe Gabriel.

-Trebuie sa stii ceva, Damaris.

-Si eu am de spus ceva. Dar începe tu, te rog.

-Nu mai pot permite sa traiesti în mizerie, fiind doar o simpla educatoare la scoala mamei mele, Damaris. Tu esti tot ce eu am visat. Stii? Chiar daca valurile vietii se repezesc peste noi, si chiar daca distanta e o piedica ce nu ma lasa sa fiu aproape de tine, sa stii ca sunt lânga tine! Sunt lânga tine pentru ca nici un instant nu esti exclusa din gândul meu. E ceva anormal...sau natural...depinde cum vrei tu sa o vezi.

-Da...Nu-mi permit sa ma îndoiesc de cuvântul tau, Gabriel. Esti tot ce eu mi-am dorit si stiu ca daca v-om lupta, nimic nu ne va desparti. Dar telul meu, ramâne aici. Simt nevoia sa învat acesti copii sa scrie, sa citeasca, si mai presus de toate, sa îi învat despre Isus. Tu întotdeauna îmi vorbeai despre Isus când eram mici. Povestile acelea minunate cu oamenii aceia care-i cereau ajutor Mântuitorului si se încredeau în El, au ajuns sa faca parte din viata mea de zi cu zi. Ceva se întâmpla în inima mea. Mai mult, am început sa frecventez biserica si de fiecare data când pasesc acolo ma simt în siguranta. Nu vreau sa parasesc lucrarea începuta în scoala asta.

- Nu pot sa evit sentimentele mele. Nu pot sa le las la o parte nici un moment. Simt ca explodez de fericire când te vad, pentru simplul fapt ca esti ceea ce esti. De aceea te iubesc: nu am nevoie de o fata frumoasa...am nevoie de tine! Am nevoie de ceea ce tu esti! Nu îmi vad viitorul departe de tine! Stiu ca undeva e scris ca noi doi sa fim împreuna pentru totdeauna. Trebuie doar sa vrei.

-Te iubesc...Gabriel...

CAPITOLUL V – ABIS

Lui Gabriel îi era cu neputinta sa mai stea în oras. Noul lui proiect era în strainatate. Un mare arhitect britanic avea nevoie de ajutorul lui, asa ca în luna Iunie, Gabriel trebuia sa porneasca o lunga calatorie înspre Marea Britanie. Damaris si el nu mai vorbisera despre sentimentele dintre ei de o luna aproximativ, de când cei doi discutara problema lor în gradina. Erau pe zi ce trece mai îndragostiti, dar nu puteau trece de priviri. Erau amândoi maturi, si erau constienti ca societatea nu accepta ca ei doi sa fie împreuna niciodata.

La jumatatea lunii mai, Delia afla printr-o scrisoare de la verisoara ei de la Pitesti ca tocmai mostenise o avere de la bunicii lor. Tot ce aveau, îi lasasera ei. Starea ei sociala s-a schimbat într-o clipa. Era bogata. Era chiar mai bogata decât Gabriel si parintii lui la un loc.

Ea era îndragostita de Gabriel, si nu-i lua ochii de fiecare data când îl vedea. Ceva se misca în interiorul ei. Chiar daca avea doar optsprezece ani, la propunerea urgenta a lui Gabriel de a se casatori cu el, ea accepta. Urmau sa plece amândoi la Manchester, unde urmau sa ramâna timp de cinci ani, si la întoarcere aveau sa organizeze o mare nunta în casa parintilor lui.

Pe de alta parte, Gabriel nu avea de ales; prefera sa plece cu companie, decât singur, pentru ca Damaris si el nu puteau fi împreuna.

Delia era perfecta pentru acest lucru. O relatie între ei doi ar fi ajutat-o pe Damaris sa-l uite, chiar daca el nu putea sa stinga iubirea pentru ea.

Damaris era distrusa. Nu suporta ideea ca urma sa fie singura pentru tot restul vietii. Nu avea nevoie de nimeni înafara de Gabriel. Era iubirea vietii ei si avea senzatia ca fara el, suferinta avea sa fie vesnica. Dar nu pierdea nadejdea, si se ruga Domnului zilnic pentru Gabriel si pentru dragostea ce i-o purta.

Dupa logodna celor doi, Delia si Gabriel pornisera în calatorie.

Ajunsi la Manchester, dupa aproximativ doua saptamâni de calatorie cu trenul, Gabriel se simtea tot mai apasat. Un abis infinit îl separa acum de Damaris. Nu putea sa o uite nici un moment. Simtea în acelasi timp ca pacatul lui e sa o iubeasca, în timp ce e cu Delia. Delia nu merita acest lucru. Era o persoana tânara si frageda, plina de dorinta dragostei si de o dorinta puternica de a-si trai viata împreuna cu Gabriel. Era o fiinta asa de plapânda si gingasa. Astepta toata iubirea care Gabriel era în stare sa i-o dea. Totul începea sa aiba o culoare si o forma. Gabriel nu era dispus sa o ignore sau s-o dispretuiasca pe Delia...dar nici s-o uite pe Damaris...

PE-UN VAL DE IUBIRE - PARTEA 2

PE-UN VAL DE IUBIRE – PARTEA A II-A

CAPITOL 1 – DECIZIE FINALA

Damaris era hotarâta. Acum, scoala se putea mentine si fara ea datorita profesoarei care în urma cu patru luni a ajuns la centru. Era convinsa ca doamna Daniela si domnul Tudor v-or putea dispensa de serviciile ei, si mama ei se putea îngriji si singura acum ca locuia în propria ei casa multumita salarului care îl avea Damaris de când se deschise scoala. Damaris pleca pentru totdeauna. Pleca în Africa.

Era decizia ei finala. Nu mai avea nimic de facut aici în România. În plus, biserica avea nevoie de misionari în anul acela, 1864, iar Gabriel era plecat în Marea Britanie de mai bine de doi ani. Pe lânga asta, relatia ei cu Beni, chelnerul de la hotelul „Micul Samaritean” din oras, se intarea pe zi ce trecea. Dar trebuia sa plece. Dorul dupa Gabriel era prea mare. Golul pe care el îl lasase în inima ei, nici macar Beni, cu care a fost împreuna mai mult de un an, nu putea sa-l umple. Avea nevoie sa uite totul, sa înceapa o noua viata dedicata lucrarii pentru Dumnezeu. Biserica din loc o destina în Etiopia, si în mai putin de o luna, Damaris era pregatita pentru îmbarcare.

Îsi saruta dulce mama, o îmbratisa iar apoi din nou o saruta, iar apoi îsi lua ramas bun si de la familia Moldovan, si se întrepta spre Micul Samaritean. Beni nu merita una ca asta. Se purtase prea frumos cu ea înca din primul moment. El era diferit. Nu era un baiat din multime. Îl avea pe Dumnezeu în inima, si asta îl facea cu siguranta sa fie omul care este.

-Buna, Beni! Si îl îmbratisa cu o asa dragoste, de parca ar fi fost ultima data.

-Buna iubito! Ce faci aici? Nu trebuia sa fi la scoala cu piticii?

-Da...ai dreptate...trebuia sa fiu acolo, dar am sa-ti spun ceva foarte important. V-a schimba vietile noastre pentru totdeauna.

-Te rog, Damaris, nu ma speria. Spune. Te ascult.

-Stii ca la biserica se cauta misionari pentru Africa, pentru a vesti evanghelia si acolo? M-am gândit...

-Doar nu vrei sa mergem, nu-i asa? Defapt, as fi dispus sa merg daca tu mergi cu mine. Nu as suporta sa fiu departe de tine.

Damaris suspina usor în momentul acela. Avea sa-i distruga viata pentru totdeauna. Ce fel de persoana ar face aia unei persoane dragi? Cu siguranta nu merita dragostea ce el i-o ofera. Era o persoana de dispretuit. Nu merita nimic din ce primea pentru faptul ca în momentele urmatoare inima lui Beni v-a ramânea zdrobita pentru totdeauna.

-Nu vreau sa vi, Beni. V-oi merge singura.

-Ce...ce tot spui acolo.

-Stiu ca sunt o persoana care în momentul asta nu merita nimic de la nimeni, si mai putin de la tine. Dar am nevoie sa ma ierti. Sunt lucruri care ar fi mai bine sa ramâna pierdute în stomacul unui peste în mijlocul Marii Moarte, si prefer sa plec, sa ma uiti decât sa afli mai târziu ceea ce se petrece în inima mea. Iarta-ma, te rog. Vreau si am nevoie doar de iertarea ta!

Si se repezi din nou peste el, si de data aceasta îl saruta cu un sentiment atât de adânc, încât lui Beni i-i se înmuiasera genunchii si la o clipeala, toate fortele îl parasisera. Îl îmbratisa din nou, acum da, pentru ultima oara, si fugi spre caruta care o astepta putin mai încolo, fara sa-l lase sa spuna nimic; de fapt, nu putea spune nimic. Ramase fara cuvinte. În momentul acela, orice semn de sentiment disparuse din inima lui. Orice sentiment înseamna totul. Nu gândea nimic. Nu vedea nimic altceva decât o silueta de o culoare albastru deschis cum se îndeparta în ceata. Auzea doar pasii ei cum se îndepartau încet, si un susur la ureche înainte ca ea sa-l paraseasca: „Te iubesc!”

Atunci a fost ultima data când Beni a vazut-o pe Damaris. Voia Domnului a fost ca ea sa plece în slujba acolo unde oamenii au mult mai multa nevoie de ea decât avea el.

În fiecare noapte, zeci, sute de cutite parca sfâsiau inima lui. Puterile îl paraseau. Mintea îi juca feste în toiul noptii si plamânii expulsau cu o explozie de sunete durerea ce Beni o simtea în piept. Era un cosmar. Ceea ce traia fara ea era absolut groaznic.

Si Damaris ajunsese la port, la Constanta, unde avea sa urce la bordul unui vapor ce urma s-o duca pâna la Roma, iar acolo urma sa ia alt vapor înspre Djibouti, în Africa. De acolo, niste nativi urmau sa o conduca calare pe magar, timp de trei saptamâni pâna într-un trib pierdut în munti, aproape de Jima, în Etiopia. Ajunsese la destinul ei final. Totul a ramas acum în urma. Spera sa uite complet de Beni, dar mai ales de Gabriel. Dragostea din inima ei parea a fi sigilata, dar se ruga înca Domnului sa o ajute sa-si gaseasca adevaratul destin.

CAPITOLUL 2 – ÎN SFÂRSIT, ACASA.

Au trecut deja cinci ani de când Delia si Gabriel plecasera la Manchester. Daniela si Tudor începeau sa-si faca griji de acela pe care în urma cu nouasprezece ani îl salvara de la moarte si îl educara ca pe propriul lor fiu. Acum, Gabriel avea douazeci si sase de ani. Delia avea douazeci si trei. Era vara anului 1867. Familia Moldovan se întoarse de la o vizita la Arad, iar Marinela mergea încet pe cararea spre casa la apusul soarelui. Cerul era de culoarea portocaliu aprins. Un portocaliu indescriptibil, si o simpla adiere de vânt racoritor mângâia frunzele stejarilor din gradina familiei. Aceeasi stejari sub care Damaris si Gabriel îsi declarau iubirea cu peste cinci ani în urma.

În zare, o caleasca se apropia de palat. Totul era absolut linistit. Daniela, acum la cincizeci de ani, cu vederea putin mai scazuta, încerca sa recunoasca caleasca punându-si mâna peste frunte creând un fel de protector de soare pentru ochi. Nu reusea sa ghiceasca cine putea sa fie. Caleasca se oprise în fata ei, la mai putin de cinci metrii, usa se deschise, si doua picioare de barbat se asezara ferm pe pietrisul din fata palatului. Apoi, omul acela iesise cu totul din caleasca, cu spatele. Îi oferi mâna si unei doamne care încetul cu încetul cobora din caleasca, îmbracata deosebit de frumos, cu o rochie care era imposibil sa fie din România. Daniela nu reusea sa le vada fata din cauza palariilor ce le acoperea si jumatate din fata. Barbatul îsi luase palaria, si atunci ea recunoscu fata lui:

-Gabriel, fiule, nu pot sa cred...Esti tu cu adevarat?

-Da, mama. Eu sunt. M-am întors.

-Fiule, în sfârsit ai ajuns acasa. Multumesc Domnului ca mi-a îngaduit sa te vad înca o data.

Si îl îmbratisa cu toate puterile, si sarutândul pe toate locurile posibile aflate pe fata lui.

-Mama, nu stiu daca îti mai aduci aminte; ea e Delia.

-Da, cum sa nu îmi aduc amine scumpul meu. Si o lua în brate si pe Delia. O saruta discret pe obraz, dar faptul acesta nu parea sa aiba nici un efect în ochii lui Gabriel. Ceva era în neregula. Ei trebuia sa fie foarte îndragostiti. Urmau sa se casatoreasca.

Nici unul nu zisese nimic. Dupa masa pe care Daniela o facuse sa sarbatoreasca întoarcerea lui Gabriel. Acesta o lua pe mama lui într-o camera unde puteau sa fie doar ei si sa discute în privat despre el.

CAPITOLUL 3 – ADIO, DELIA. PE CURÂND, MAMA...

-Mama, situatia între mine si Delia e din ce în ce mai rea. Nu o sa ne casatorim. Îmi pare rau, mama.

-Ce s-a întâmplat, Gabriel. Totul era perfect între voi la plecare. Am observat înca din primul moment când ati ajuns ca ceva nu merge bine. Explica-mi te rog. Dar sa stii ca orice ar fi, v-oi fi de partea ta.

-Mama, în primul rând, as vrea sa stiu si eu unde e Damaris. Am observat ca nici la masa nu a fost si încep sa-mi fac griji. Trebuie sa o salut si pe ea. Doar stii ceea ce era între noi.

-Fiule, Damaris a plecat definitiv. A plecat în Africa.

Si pe masura ce Daniela îi spunea motivele si cele întâmplate între ea si Beni, el se îngrijora tot mai tare.

-O iubesc, mama. În tot acest timp, mi-am dat seama ca nu pot trai fara ea. Nici macar Delia nu mi-a putut schimba sentimentele. Am nevoie de Damaris. Trebuie sa o gasesc.

-Si ce vei face cu Delia?

-Te rog, mama! Delia s-a îndragostit de un tip venit la Manchester din Spania. Petreceau foarte mult timp împreuna, si dupa un timp, Delia a decis sa-mi spuna, sa fie sincera si sa recunoasca sentimentele ei fata de Hugo. În momentul acela i-am spus si eu ceea ce se petrece în inima mea. Atunci, relatia noastra a ramas un abur, un abur ce încetul cu încetul se înalta si dispare. Am ramas prieteni. Delia e o persoana deosebita. Dar mama, nu pot sa simt ceea ce simt pentru Damaris, si cred ca din cauza ca si-a dat seama, ea acum este îndragostita de Hugo.

-Si ce face aici, atunci?

-Ea a venit sa-si ia averea si sa-si vânda terenurile si tot ce are în România. E decisa sa plece la Barcelona sa traiasca cu el. Într-un fel sunt de acord, pentru ca Delia nu merita ca eu sa o folosesc ca pe un instrument de a o uita pe Damaris, dar în acelasi timp mi-e ciuda; mi-e ciuda pe mine pentru ca nu i-am oferit în cinci ani ceea ce Hugo a reusit cu ea în mai putin de cinci luni.

-E în regula, dragule. Nu te îngrijora. Dar acum e imposibil sa fi cu Damaris. Nici macar nu stim unde se afla în momentul acesta.

-Sunt dispus sa strabat mari si oceane în cautarea ei. Ea e viata mea, mama. Trebuie sa vorbesc urgent cu Marinela; ea trebuie sa stie exact unde se afla Damaris.

Delia îsi lua ramas bun de la toti dupa doua saptamâni. Deja reusise sa vânda tot ce avea în România si urma sa plece la Barcelona.

-Draga mea, îmi pare rau ca nu te-am iubit cum ai fi meritat. M-am comportat cu tine ca un idiot si stii ca tin la tine foarte mult, dar nu este suficient ca sa accept în fata lui Dumnezeu sa-mi petrec restul vietii cu tine. Sper doar ca acolo unde vei merge, vei fi fericita. Si sper ca timpul sa ne mai aduca aproape unul de celalalt. Domnul sa fie cu tine.

-E în regula, Gabi. Stiu si sunt constienta ca daca te-as fi iubit îndeajuns si ti-as fi demonstrat lucrul acesta, tu ai fi simtit altceva diferit pentru mine. Iarta-ma si tu, te rog pentru tot ce ti-am facut, si mai ales, iarta-ma pentru ce urmeaza sa fac. Te iubesc, si întotdeauna te voi iubi.

-Te iubesc si eu, Delia.

-Domnul sa te pazeasca.

-Si pe tine.

Si o îmbratisare de lunga durata acompaniata de lacrimi si saruturi pe obraji fusese ultimul gest pe care cei doi îl avusera în comun. A fost o cruda despartire, dar s-a întâmplat. Trebuia sa se întâmple. Destinul si-l croisera ei însisi.

CAPITOLUL 4 – CALATORIE SPRE AFRICA

Apoi, Gabriel, dupa ce Marinela îi spuse ceva de Etiopia, cum ca acolo ar fi ajuns Damaris, Gabriel îsi lua si el ramas bun de la parinti, si porni înspre Constanta, unde urma sa ia si el un vapor spre Atena, apoi spre Roma, iar apoi spre Valencia, singurul loc de unde înca mai plecau vapoare spre Africa. În Grecia, Gabriel fusese obligat sa ramâna pentru un an, datorita unui atac de pirati la vaporul în care el se afla, si datorita unor lovituri foarte grave pe care el le suferise. Era deja iarna anului 1868, si Gabriel era recuperat în totalitate. Nici un vapor destinat calatoriilor pentru Roma. Acum era imposibil sa ajunga la Roma. Trebuia sa astepte pâna în luna aprilie din anul urmator. Nu se lasa batut. 15 decembrie batea la usa, când Gabriel decise sa o ia pe un drum terestru. Închirie o caruta si porni cu doi cai înhamati înspre Italia. Aproximativ în luna Martie ajunsese la portile Romei. A fost o calatorie destul de grea si de asemenea foarte scumpa. Dar Gabriel nu putea pierde nici un strop din scurgerea timpului. Pe 19 martie, urca la bordul primului vapor care pleca spre Spania, iar dupa sase zile, se afla la Valencia.

Acum avea doua optiuni. Sa astepte pâna la 17 noiembrie din anul acela, 1869, când Canalul Suez se deschidea vapoarelor, sau sa înconjoare toata Africa, si sa ajunga cu un an mai târziu în Etiopia. Decizia lui era clara. Nu avea de gând sa petreaca un an mai mult decât cele doua luni care îi luau sa ajunga în tara dorita.

Avea la dispozitie acum opt luni, iar Valencia era la 349 kilometrii de distanta de Barcelona. Îsi permitea sa le faca o vizita Deliei si lui Hugo. Urca atunci în primul vapor care ducea spre Barcelona si o zi mai târziu, se afla la Barcelona. Nu stia unde sa o caute pe Delia. Se dusese atunci la primaria din Barcelona si începu sa întrebe pe toata lumea despre Delia Gurban, dar nimeni nu îl întelegea, asa ca îsi cauta un traducator, care de curând îl ajuta sa o gaseasca pe Delia.

Ea era încântata sa-l revada. Era însarcinata în a sasea luna. Hugo se bucura de asemenea de prezenta lui, si îl invita sa ramâna la finca lor urmatoarele sapte luni înainte de plecarea lui spre Africa. Acesta accepta oferta încântat.

CAPITOLUL 5 – REÎNTÂLNIRE NEASTEPTATA

Sapte luni s-au scurs ca si cum n-au fi existat, si Gabriel trebuia sa-si ia deja ramas bun de la familie. Saluta pe Hugo, pe Delia, si apoi pe micuta Sofia de abia cinci luni, si se îndrepta din nou spre Valencia. Pe 1 noiembrie, primul vapor catre Etiopia prin canalul Suez porni din Valencia. Doua zile mai târziu, Gabriel recunostea la bord o femeie din spate, prin miscarile care le facea curatând solul vaporului.

-Nu pot sa cred ca esti tu.

-Domnule Gabriel, sunteti dumneavoastra?

-Tina, nu pot sa cred ca te întâlnesc aici...

-Îmi aduc aminte perfect de ziua în care ati intrat în magazinul meu cu aproape opt ani în urma. Cu siguranta, nu v-ati schimbat deloc.

-Nu îmi vine sa cred ca te vad aici, Tina. Ce cauti pe un vapor spaniol? Cum de esti tocmai în acesta...

-Pai, domnule Gabr...

-Gabriel, Tina. Spune-mi Gabriel.

-Vezi tu, Gabriel, sotul meu si eu ne-am despartit. Era un nemernic. Nu puteam sa continui cu el. M-a înselat cu toate fetele din Bucuresti, apoi cafeneaua noastra a dat faliment, si am fost nevoita sa îmi caut de lucru. Cum am vrut sa-l uit si pe Beniamin, am venit aici, în Spania, si o prietena de-a familiei García-Gurban, m-a ajutat sa ajung aici, sa lucrez la portul din Valencia. Sunt aici doar de un an si jumatate.

-Deci ai ajuns cu putin înaintea mea. Eu sunt aici de sapte luni. Gurban? Delia, nu-i asa?

-Da. Delia si Hugo...Îi cunosti?

-Da. De la ei vin acum. Mi-au oferit locas când am ajuns aici. Delia si eu am fost logoditi cu timp în urma. E o poveste lunga. Dar, de unde îi cunosti tu?

Sotul meu, Beniamin, avea un verisor, Beni, la Timisoara. Lucra la un hotel cred, si acel Beni e fratele Deliei. Lui i-i s-a facut mila de mine si m-a trimis la Delia. De aceea sunt aici acum.

-Deci, Beni e fratele Deliei...

-Da. Îl cunosti si pe Beni?

-Din auzite doar. Beni a fost iubitul unei...iubitul lui Damaris, fata pe care eu o caut în Etiopia. E alta poveste lunga.

-Aveti timp sa mi le povestiti. V-om întârzia doua luni pâna la Djibouti. Avem timp sa povestim. Doar daca dumneav...doar daca tu doresti.

Si Gabriel îi povestise totul Tinei. Se facura prieteni foarte buni în acea calatorie, si chiar înainte sa ajunga la Djibouti, din nou, alti pirati atacara vaporul, si rapira pe Tina. Gabriel nu putuse sa faca absolut nimic ca sa o salveze. Siroaie de lacrimi curgeau pe obrajii lui si nu putea sa-si scoata gândul ca putea sa o salveze...asta credea el...dar nu avea ce sa faca, pur si simplu, nimic. Si mii de idei se pierdura în momentul când Tina disparuse din viata lui...

CAPITOLUL 6 – REÎNTÂLNIREA CEA MAI DORITA SI ASTEPTATA

Era martie 1870, si în biserica Eben-Ezer pe care niste misionari americani împreuna cu Damaris o creasera în mijlocul muntilor, Damaris înalta o frumoasa cântare spre cer, spre Domnul, în limba tribului ce se afla acolo, aproape de Jima. Melodia parea cea de la cântarea ‚Maretul Har’, iar vocea atât de clara a lui Damaris te îndemna la linistea interioara, la pacea sufleteasca, la împacarea cu Dumnezeu. Nu se putea mai frumos. Sau da.

O voce de barbat se asculta din spatele cearsafului care era folosit ca usa a bisericii cum îngâna melodia cântata de Damaris. Acesta daduse la o parte cearsaful si ramase în pragul usii. Atunci, Damaris ramase fara puteri. O bucurie inmensa îi umplea fiecare ungher din trup si lacrimile scapara din închisoarea lor. Totul exprima bucuria ei. Asa ca o lua la fuga prin mijlocul care despartea partea femeiasca de partea barbateasca din biserica si cazu la picioarele lui Gabriel. Lacrimile curgeau una câte una pe bocancii negrii plini de praf ai lui. Atunci el îi lua fata în mâini:

-Mi-a fost dor de tine, iubire. Te ador! Te iubesc! Iarta-ma...

Si printre lacrimi si suspine, din gura ei se auzea un

-Te iubesc, Gabriel...

SFÂRSIT

Alb si-o Adiere

ALB SI-O ADIERE

1·Refuzat

-Cum pot sa-ti demonstrez ca ceea ce simt pentru tine e real?

-Nu stiu, si nici nu ma intereseaza.

-Chiar asa de indiferent îti sunt în momentele acestea?

-Da. Se poate spune ca da.

-Nu te înteleg. Te iubeam. Tineai la mine, si chiar daca nu ai ajuns sa ma iubesti, tot nu poti sa îmi zici ca nu te mai intereseaza de viata mea.

-Alegerea am facut-o deja. Tu, esti exclus pentru totdeauna din viata mea. Nu mai încerca sa fortezi imposibilul.

-Nu, nu ma voi da batut. Îti voi arata ca iubirea mea pentru tine merge mai încolo de cuvinte...mai departe de imaginatia ta...

-Cum vrei. Eu nu as pierde timpul în locul tau.

-Îti voi arata ca dragostea e reala. Îti voi arata ca înca mai cred în tine, ca înca mai pot sa aprind flacara inimii tale.

Si asa, Deborah a pus capat prieteniei existente între ea si Isaac. Toate semnele aratau ca nimic nu v-a putea schimba decizia Deborei. La un moment dat, inclusiv Isaac pierduse toate sperantele. Nu îi ramânea decât sa ramâna credincios si sa-L roage pe Dumnezeu în continuare sa schimbe inima Deborei.

2·Îngrijorat

Dupa ultima conversatie, Isaac alerga la Singurul ce poate schimba inima unei persoane cu doar cuvânt. „La Tine, Doamne, vin sa-ti multumesc pentru ca ori de câte ori vad ca viata îmi întoarce spatele, pot sa ma apropii mai mult de Tine. Pot sa simt cum Tu ma iei pe bratele Tale, si prin credinta pot calca pe loc uscat, fara sa ating noroiul si pacatul. Stiu ca Tu poti schimba si ceea ce Deborah a decis; Te rog, ajuta-ma. Ajuta-ma sa-ti fiu fidel, sa pot sa ma rog pentru ea cu credinta, sa te cunoasca mai mult si sa-ti predea viata Tie, Doamne. Îti multumesc ca nu esti cu mine doar în suferinti, si ca, cu fiecare clipa te simt mai aproape, la fiecare clipa îmi strângi mâna mai mult în palma Ta si simt cât ma iubesti! Îti multumesc. Amin.”

Ore mai târziu, Isaac afla printr-un SMS ca Deborah este la spital, în coma, în urma unui accident în care o masina o lovise din plin în timp ce traversa strada. Isaac era socat. Ajuns în graba la spital, intra in camera 130, iar pe pat, întinsa, în perfuzii, se afla Deborah. Isaac a ramas impietrit. Inima lui se facuse atunci cât o boaba de nisip, si nu stia cum sa reactioneze. Primul lucru care-i trecuse prin cap a fost ca nu o va mai vedea niciodata privindu-l în ochi; ca niciodata nu va mai vedea flacara iubirii din ochii ei, si ca nu va auzi niciodata un ‚te iubesc’ rostit de ea.

Se pusese atunci pe genunchi, si se ruga din nou Tatalui, de data aceasta cu si mai multa credinta. Lacrimile se prelingeau pe obrajii lui si vocea-i tremura din ce în ce mai tare. Plânsul lui, dupa ore în sir de rugaciuni, devenea din ce în ce mai inexistent. Era acolo fara puteri, incapabil sa faca nimic altceva decât sa se roage.

Domnul, stia perfect cum avea sa lucreze, de aceea, lasa rugaciunile lui Isaac sa fie cât mai multe. Îl punea la încercare.

Dupa trei saptamâni, în timp ce Isaac adormise pe genunchi lânga patul Deborei, ea deschise ochii, si ametita, rostise numele lui în soapta:

-Isaac!...Isaac!...Trezeste-te Isaac!

Isaac deschise ochii si o privise. Nu putea sa creada...rugaciunile îi fusesera ascultate.

-Dragostea mea, sunt aici, lânga tine.

-Ce s-a întâmplat? Unde sunt?

-Esti la spital. Ai avut un accident. Credeam ca nu o sa te mai aud vreodata. Credeam ca Domnul nu-mi va mai permite sa aud vocea ta.

-Si de cât timp sunt aici?

-De aproape trei saptamâni. Zi si noapte am stat pe genunchi lânga patul tau, asteptând ca Domnul sa-mi asculte rugaciunile. M-a ascultat.

Dupa putina liniste, ea raspunse:

-Iar incepi? Care Domn? Te rog sa încetezi!

-Dar, iubito, nu îti dai seama? Daca esti în viata, e pentru ca Lui înca îi mai pasa de tine! Cum poti sa-L refuzi? Odihneste-te. Mâine vei gândi mai clar. Acum esti putin confuza.

3·Refuzat din nou

Doua saptamâni mai târziu, Deborah, inca confuza, iesise din spital de mâna lui Isaac. Începuse sa-l accepte si sa se gândeasca cât de bun a fost cu ea în tot acest timp, dar înca mai avea o greutate pe inima. Nu putea sa-si aduca aminte de ultima zi dinaintea accidentului.

În drum spre casa lui Isaac, care îi promisese ca o va îngriji pâna se va face bine, din masina, recunoscuse pe strada o fata de baiat.

Ajunsi acasa la Isaac, acesta pregatise o masa pentru Deborah, fara sa o lase sa ajute la nimic, iar aceasta, dupa masa, când Isaac o dusese la pat si îi daduse un sarut de noapte buna, începuse sa se gândeasca din nou la cât de amabil a fost Isaac cu ea, dar fara sa-i spuna ca si ea începe sa simta ceva pentru el. Nu-i spusese niciodata motivul adevarat pentru care nu vrea sa fie cu el. Mintea ca nu-l iubeste si ca e îndragostita de altul.

În toiul noptii, Deborah decise sa-si ia hainele si sa plece cât mai departe de Isaac. Nu-l merita. Facea prea multe pentru ea, fara ca ea sa poata sa-i ofere nimic în schimb.

Scrisese o notita, si o baga pe sub usa în dormitorul lui Isaac.

Dimineata, când acesta se ridica din pat, lua notita si citise: „Isaac, stii ca nu sunt destul de buna pentru tine. Nu ti-am spus niciodata adevarul. Am trait o minciuna constanta, pentru ca te iubesc, si nu voi putea niciodata sa îti demonstrez aceasta. Nu stiu sa cred în Dumnezeu. E ceva prea ireal. Iarta-ma pentru aceasta. Nu te merit. Te iubesc!”

Lacrimile începusera din nou sa se prelinga pe obrazul lui, de data aceasta, de o fericire frustrata. Spera sa o aiba pentru totdeauna cu el. Credea ca Domnul nu-l va mai pune la încercare. Credea ca a suferit destul. Începea sa se supere pe Dumnezeu. Începea sa-i reproseze credinta care el o depozitase în Tatal, si sa strige cu durere spre Dumnezeu. Dupa un timp de plânsete si strigate, se linistise. Se pusese din nou pe genunchi si auzi o voce: „Fiule, nu ai fost capabil sa ramâi credincios când ti-am ascultat rugaciunile? Te-am pus din nou la încercare, si ai cazut? Staruieste, fiule, nu abandona!”

4·Credinta

Au trecut deja patru zile de când Deborah l-a parasit pe Isaac. A cautat-o în toate locurile unde credea ca poate sa fie. Nimic. La un moment dat primeste un mesaj: „Isaac, sunt Sara, sora Deborei. Haide te rog repede la spital.”

Pentru a doua oara, Isaac a ramas încremenit cu o asa veste. De ce i-i se întâmpla chiar lui? De ce nu putea sa fie si el fericit? De ce dragostea are un pret asa mare?

Intra în masina, si cu o viteza iesita din reguli, Isaac se indrepta spre spital, dar la o curba, directia masinii îl lasa balta, si iesise de pe sosea într-un mod spectacular, provocându-si un grav accident, la care singurul ranit fusese el. Soferii care se oprisera la cele vazute, au anuntat Urgentele, iar minute mai târziu, Isaac fusese dus la spital întro stare critica. Sansele de viata erau de 1 din 1000.

La spital, în momentul acela, se afla Deborah, în camera 130, în care ea zacea în coma cu ceva timp în urma, si pe patul pe care se afla acum sora ei, Sara, care urma sa dea nastere unui copil, si careia i-i se complicase sarcina. Era în pericol viata unuia dintre ei. Sara trebuia sa aleaga: ea sau copilul.

Când Deborah aflase ca Isaac ajunsese la spital, dar în alta stare de cum s-ar fi asteptat ea, cazuse in genunchi, si ramasese inconstienta. Dupa ce si-a revenit, s-a repezit la camera în care se afla Isaac în stare grava. Medicii urmau sa-i faca o operatie la creier, datorita unei hemoragii interne în urma accidentului. Totul parea în contra ei. Intr-un moment isteric, nu stia ce sa mai faca si isi adusese aminte de Isaac, el întotdeauna se punea pe genunchi si incepea sa se roage unui Dumnezeu care nici nu stia daca exista. Nu pierdea nimic daca facea acelasi lucru, asa ca, lânga patul lui Isaac începuse sa se roage: „Daca chiar existi, daca esti real, fa sa iasa totul bine. Te rog! Nu mai am la cine sa apelez. Sotul Sarei a murit cu trei luni în urma si acum e singura. Urmeaza sa treaca si ea la viata vesnica în urma alegerii sa-si salveze fiul. Isaac, e în aceeasi situatie. Daca Tu nu faci ceva, voi muri de necaz. Te rog, asculta-ma!”

În momentul acela, o voce calda si linistita îi rostise: „Nu te mai îngrijora, fiico, crede doar.”

Nu stia ce sa creada. Îi treceau de toate prin cap. Credea ca a înnebunit; nu era destul ca plângea toata ziua, acum mai auzea si voci iesite de nicaieri. Totusi, asta pusese putina credinta în ea.

Ziua urmatoare, dupa operatie, medicii asigurau Deborei ca zilele lui Isaac sunt numarate. De asemenea, sora ei, urma sa intre la cezariana: drumul ei spre moarte.

Din nou cu ochii în lacrimi, Deborah se pusese pe genunchi si rostise: „Doamne, las totul în mâna Ta. Stiu ca sunt o pacatoasa si ca nu am nici un drept înaintea Ta, dar Isaac e bun. Salveaza-l. Salveaza acest copil care urmeaza sa se nasca din Sarah. Da-i putere mamei lui sa treaca cu bine peste asta. Da-le Tu viata! Ia-ma pe mine în locul lor!”

5·Soapte

Totul iesise bine în operatia care a durat aproape 24 de ore, si la care medicii asteptau moartea Sarei. Dar totul iesise ca prin miracol. Sara si bebelusul supravietuisera amândoi.

Isaac mergea spre bine. Zi de zi se însanatosea si încetul cu încetul, începea sa umble, sa se plimbe pe picioarele lui, cu toate ca medicii prevazusera moartea lui. Totul era un miracol.

Deborah se pusese din nou în genunchi, în timp ce Isaac dormea: „Doamne, stiu ca existi. Îti multumesc atât de mult ca ai facut ca totul sa fie bine. Promit de azi înainte sa cred în Tine si sa-ti daruiesc viata mea ca rasplata pentru minunile ce le-ai faacut! Iti multumesc! Amin.”

Între timp, Isaac deschisese ochii si o vazuse lânga patul lui. De data aceasta era lui cui i-i se parea absurd sa o vada pe ea rugându-se. „Dumnezeu te-a parasit, Isaac. Nu-ti mai pierde timpul! Traieste-ti viata cum vrei. Domnul nu mai e cu tine ca sa vada ce faci.”

Isaac se simtea impotent. Nu stia cum sa reactioneze înaintea acestei voci. O chemase pe Deborah si îi spusese ceea ce auzise. Deborah, cu credinta mai tare ca oricând, din nou s-a pus pe genunchi si a staruit pentru el. Domnul îi soptise de data aceasta: „Esti fiica mea. Nu am sa te las. Împreuna v-om face ca credinta lui Isaac sa fie mai tare ca niciodata.”

Deborah il luase de mâna. Îl saruta dulce pe frunte, si îi soptise plina de dragoste: „Domnul te iubeste, dragule. Nu te v-a lasa niciodata!”

6·Tragedie

„Aduce-ti repede un medic aici! Ma aude cineva? Un medic la camera 130! Urgent!”

-Ce se întâmpla, iubito?

-Nu stiu, raspunse ea socata la auzul numarului camerei. Iesise în goana si alerga la camera sorei ei.

Sara intrase în moarte clinica. Medicii încercau reanimarea în timp ce copilul plângea tot mai tare.

Deborah ramasese cu ochii nemiscati, împietrita lânga usa camerei. De data asta, reactia ei a fost nula. Nici un gând nu-i trecea prin cap. Nimic nu îi misca mintea. Pur si simplu, a ramas inconstienta.

-Deborah, Sara a murit.

- ...

-Deborah, ma auzi? Sara a murit!

-Nu. Sara traieste! Se uita la mine si îmi zâmbeste. E în picioare lânga patutul bebelusului. Sara, spune-i lui Isaac ca traiesti. Spune-i!

Isaac a ramas fara cuvinte de data asta. Nu stia ce sa raspunda. Ramasese total coplesit de cuvintele Deborei.

-Deborah, Sara nu mai e cu noi. Sara e sus, a plecat la Domnul

Ochii Deborei se umplusera de lacrimi. Cazuse în genunchi lânga patutul copilului:

-Nu te teme, Darius, eu te voi îngriji. Mama ta voi fi eu.

Deborei înca nu îi venea sa creada ca nepotelul lui a ramas fara mama. Nu putea sa asimileze înca, ca sora ei a trecut în vesnicie. Era prea mult. Dar Isaac era lânga ea. Darius avea nevoie de o mama.

7·Alb

Dupa înmormântarea Sarei, Deborah, a luat decizia sa-L urmeze pe Domnul. La cinci saptamâni dupa funeral, Sarah a spus „Da, cred” în fata Cerului. Îl primisese pe Domnul ca Mântuitor.

Isaac îi multumea la fiecare secunda Domnului, si plângea de bucurie ca Debora, în sfârsit a înteles chemarea Domnului, si ca accidentul pe care el îl avuse, a contribuit la aceasta.

La sase luni dupa alegerea de a-L sluji pe Domnul, Deborah i-a dat lui Isaac un „Da, vreau” în fata altarului, în haine albe din nou.

În timp ce se aflau pe malul marii, la Constanta, în fata altarului, o adiere de vânt parca îi soptea lui Isaac: „Iubeste-o, fiule. Iubeste-o si fiti una.”

8·Sfârsit?

A doua zi dupa casatorie, Deborah si Isaac, au înfiat pe nepotul lor, Darius, care abia împlinise 8 luni, si pe fata caruia se putea citi Dragostea. Era dovada rugaciunilor Deborei. Domnul, le purtase de grija si planul Lui li se facuse descoperit. Mai târziu...