Alb si-o Adiere

ALB SI-O ADIERE

1·Refuzat

-Cum pot sa-ti demonstrez ca ceea ce simt pentru tine e real?

-Nu stiu, si nici nu ma intereseaza.

-Chiar asa de indiferent îti sunt în momentele acestea?

-Da. Se poate spune ca da.

-Nu te înteleg. Te iubeam. Tineai la mine, si chiar daca nu ai ajuns sa ma iubesti, tot nu poti sa îmi zici ca nu te mai intereseaza de viata mea.

-Alegerea am facut-o deja. Tu, esti exclus pentru totdeauna din viata mea. Nu mai încerca sa fortezi imposibilul.

-Nu, nu ma voi da batut. Îti voi arata ca iubirea mea pentru tine merge mai încolo de cuvinte...mai departe de imaginatia ta...

-Cum vrei. Eu nu as pierde timpul în locul tau.

-Îti voi arata ca dragostea e reala. Îti voi arata ca înca mai cred în tine, ca înca mai pot sa aprind flacara inimii tale.

Si asa, Deborah a pus capat prieteniei existente între ea si Isaac. Toate semnele aratau ca nimic nu v-a putea schimba decizia Deborei. La un moment dat, inclusiv Isaac pierduse toate sperantele. Nu îi ramânea decât sa ramâna credincios si sa-L roage pe Dumnezeu în continuare sa schimbe inima Deborei.

2·Îngrijorat

Dupa ultima conversatie, Isaac alerga la Singurul ce poate schimba inima unei persoane cu doar cuvânt. „La Tine, Doamne, vin sa-ti multumesc pentru ca ori de câte ori vad ca viata îmi întoarce spatele, pot sa ma apropii mai mult de Tine. Pot sa simt cum Tu ma iei pe bratele Tale, si prin credinta pot calca pe loc uscat, fara sa ating noroiul si pacatul. Stiu ca Tu poti schimba si ceea ce Deborah a decis; Te rog, ajuta-ma. Ajuta-ma sa-ti fiu fidel, sa pot sa ma rog pentru ea cu credinta, sa te cunoasca mai mult si sa-ti predea viata Tie, Doamne. Îti multumesc ca nu esti cu mine doar în suferinti, si ca, cu fiecare clipa te simt mai aproape, la fiecare clipa îmi strângi mâna mai mult în palma Ta si simt cât ma iubesti! Îti multumesc. Amin.”

Ore mai târziu, Isaac afla printr-un SMS ca Deborah este la spital, în coma, în urma unui accident în care o masina o lovise din plin în timp ce traversa strada. Isaac era socat. Ajuns în graba la spital, intra in camera 130, iar pe pat, întinsa, în perfuzii, se afla Deborah. Isaac a ramas impietrit. Inima lui se facuse atunci cât o boaba de nisip, si nu stia cum sa reactioneze. Primul lucru care-i trecuse prin cap a fost ca nu o va mai vedea niciodata privindu-l în ochi; ca niciodata nu va mai vedea flacara iubirii din ochii ei, si ca nu va auzi niciodata un ‚te iubesc’ rostit de ea.

Se pusese atunci pe genunchi, si se ruga din nou Tatalui, de data aceasta cu si mai multa credinta. Lacrimile se prelingeau pe obrajii lui si vocea-i tremura din ce în ce mai tare. Plânsul lui, dupa ore în sir de rugaciuni, devenea din ce în ce mai inexistent. Era acolo fara puteri, incapabil sa faca nimic altceva decât sa se roage.

Domnul, stia perfect cum avea sa lucreze, de aceea, lasa rugaciunile lui Isaac sa fie cât mai multe. Îl punea la încercare.

Dupa trei saptamâni, în timp ce Isaac adormise pe genunchi lânga patul Deborei, ea deschise ochii, si ametita, rostise numele lui în soapta:

-Isaac!...Isaac!...Trezeste-te Isaac!

Isaac deschise ochii si o privise. Nu putea sa creada...rugaciunile îi fusesera ascultate.

-Dragostea mea, sunt aici, lânga tine.

-Ce s-a întâmplat? Unde sunt?

-Esti la spital. Ai avut un accident. Credeam ca nu o sa te mai aud vreodata. Credeam ca Domnul nu-mi va mai permite sa aud vocea ta.

-Si de cât timp sunt aici?

-De aproape trei saptamâni. Zi si noapte am stat pe genunchi lânga patul tau, asteptând ca Domnul sa-mi asculte rugaciunile. M-a ascultat.

Dupa putina liniste, ea raspunse:

-Iar incepi? Care Domn? Te rog sa încetezi!

-Dar, iubito, nu îti dai seama? Daca esti în viata, e pentru ca Lui înca îi mai pasa de tine! Cum poti sa-L refuzi? Odihneste-te. Mâine vei gândi mai clar. Acum esti putin confuza.

3·Refuzat din nou

Doua saptamâni mai târziu, Deborah, inca confuza, iesise din spital de mâna lui Isaac. Începuse sa-l accepte si sa se gândeasca cât de bun a fost cu ea în tot acest timp, dar înca mai avea o greutate pe inima. Nu putea sa-si aduca aminte de ultima zi dinaintea accidentului.

În drum spre casa lui Isaac, care îi promisese ca o va îngriji pâna se va face bine, din masina, recunoscuse pe strada o fata de baiat.

Ajunsi acasa la Isaac, acesta pregatise o masa pentru Deborah, fara sa o lase sa ajute la nimic, iar aceasta, dupa masa, când Isaac o dusese la pat si îi daduse un sarut de noapte buna, începuse sa se gândeasca din nou la cât de amabil a fost Isaac cu ea, dar fara sa-i spuna ca si ea începe sa simta ceva pentru el. Nu-i spusese niciodata motivul adevarat pentru care nu vrea sa fie cu el. Mintea ca nu-l iubeste si ca e îndragostita de altul.

În toiul noptii, Deborah decise sa-si ia hainele si sa plece cât mai departe de Isaac. Nu-l merita. Facea prea multe pentru ea, fara ca ea sa poata sa-i ofere nimic în schimb.

Scrisese o notita, si o baga pe sub usa în dormitorul lui Isaac.

Dimineata, când acesta se ridica din pat, lua notita si citise: „Isaac, stii ca nu sunt destul de buna pentru tine. Nu ti-am spus niciodata adevarul. Am trait o minciuna constanta, pentru ca te iubesc, si nu voi putea niciodata sa îti demonstrez aceasta. Nu stiu sa cred în Dumnezeu. E ceva prea ireal. Iarta-ma pentru aceasta. Nu te merit. Te iubesc!”

Lacrimile începusera din nou sa se prelinga pe obrazul lui, de data aceasta, de o fericire frustrata. Spera sa o aiba pentru totdeauna cu el. Credea ca Domnul nu-l va mai pune la încercare. Credea ca a suferit destul. Începea sa se supere pe Dumnezeu. Începea sa-i reproseze credinta care el o depozitase în Tatal, si sa strige cu durere spre Dumnezeu. Dupa un timp de plânsete si strigate, se linistise. Se pusese din nou pe genunchi si auzi o voce: „Fiule, nu ai fost capabil sa ramâi credincios când ti-am ascultat rugaciunile? Te-am pus din nou la încercare, si ai cazut? Staruieste, fiule, nu abandona!”

4·Credinta

Au trecut deja patru zile de când Deborah l-a parasit pe Isaac. A cautat-o în toate locurile unde credea ca poate sa fie. Nimic. La un moment dat primeste un mesaj: „Isaac, sunt Sara, sora Deborei. Haide te rog repede la spital.”

Pentru a doua oara, Isaac a ramas încremenit cu o asa veste. De ce i-i se întâmpla chiar lui? De ce nu putea sa fie si el fericit? De ce dragostea are un pret asa mare?

Intra în masina, si cu o viteza iesita din reguli, Isaac se indrepta spre spital, dar la o curba, directia masinii îl lasa balta, si iesise de pe sosea într-un mod spectacular, provocându-si un grav accident, la care singurul ranit fusese el. Soferii care se oprisera la cele vazute, au anuntat Urgentele, iar minute mai târziu, Isaac fusese dus la spital întro stare critica. Sansele de viata erau de 1 din 1000.

La spital, în momentul acela, se afla Deborah, în camera 130, în care ea zacea în coma cu ceva timp în urma, si pe patul pe care se afla acum sora ei, Sara, care urma sa dea nastere unui copil, si careia i-i se complicase sarcina. Era în pericol viata unuia dintre ei. Sara trebuia sa aleaga: ea sau copilul.

Când Deborah aflase ca Isaac ajunsese la spital, dar în alta stare de cum s-ar fi asteptat ea, cazuse in genunchi, si ramasese inconstienta. Dupa ce si-a revenit, s-a repezit la camera în care se afla Isaac în stare grava. Medicii urmau sa-i faca o operatie la creier, datorita unei hemoragii interne în urma accidentului. Totul parea în contra ei. Intr-un moment isteric, nu stia ce sa mai faca si isi adusese aminte de Isaac, el întotdeauna se punea pe genunchi si incepea sa se roage unui Dumnezeu care nici nu stia daca exista. Nu pierdea nimic daca facea acelasi lucru, asa ca, lânga patul lui Isaac începuse sa se roage: „Daca chiar existi, daca esti real, fa sa iasa totul bine. Te rog! Nu mai am la cine sa apelez. Sotul Sarei a murit cu trei luni în urma si acum e singura. Urmeaza sa treaca si ea la viata vesnica în urma alegerii sa-si salveze fiul. Isaac, e în aceeasi situatie. Daca Tu nu faci ceva, voi muri de necaz. Te rog, asculta-ma!”

În momentul acela, o voce calda si linistita îi rostise: „Nu te mai îngrijora, fiico, crede doar.”

Nu stia ce sa creada. Îi treceau de toate prin cap. Credea ca a înnebunit; nu era destul ca plângea toata ziua, acum mai auzea si voci iesite de nicaieri. Totusi, asta pusese putina credinta în ea.

Ziua urmatoare, dupa operatie, medicii asigurau Deborei ca zilele lui Isaac sunt numarate. De asemenea, sora ei, urma sa intre la cezariana: drumul ei spre moarte.

Din nou cu ochii în lacrimi, Deborah se pusese pe genunchi si rostise: „Doamne, las totul în mâna Ta. Stiu ca sunt o pacatoasa si ca nu am nici un drept înaintea Ta, dar Isaac e bun. Salveaza-l. Salveaza acest copil care urmeaza sa se nasca din Sarah. Da-i putere mamei lui sa treaca cu bine peste asta. Da-le Tu viata! Ia-ma pe mine în locul lor!”

5·Soapte

Totul iesise bine în operatia care a durat aproape 24 de ore, si la care medicii asteptau moartea Sarei. Dar totul iesise ca prin miracol. Sara si bebelusul supravietuisera amândoi.

Isaac mergea spre bine. Zi de zi se însanatosea si încetul cu încetul, începea sa umble, sa se plimbe pe picioarele lui, cu toate ca medicii prevazusera moartea lui. Totul era un miracol.

Deborah se pusese din nou în genunchi, în timp ce Isaac dormea: „Doamne, stiu ca existi. Îti multumesc atât de mult ca ai facut ca totul sa fie bine. Promit de azi înainte sa cred în Tine si sa-ti daruiesc viata mea ca rasplata pentru minunile ce le-ai faacut! Iti multumesc! Amin.”

Între timp, Isaac deschisese ochii si o vazuse lânga patul lui. De data aceasta era lui cui i-i se parea absurd sa o vada pe ea rugându-se. „Dumnezeu te-a parasit, Isaac. Nu-ti mai pierde timpul! Traieste-ti viata cum vrei. Domnul nu mai e cu tine ca sa vada ce faci.”

Isaac se simtea impotent. Nu stia cum sa reactioneze înaintea acestei voci. O chemase pe Deborah si îi spusese ceea ce auzise. Deborah, cu credinta mai tare ca oricând, din nou s-a pus pe genunchi si a staruit pentru el. Domnul îi soptise de data aceasta: „Esti fiica mea. Nu am sa te las. Împreuna v-om face ca credinta lui Isaac sa fie mai tare ca niciodata.”

Deborah il luase de mâna. Îl saruta dulce pe frunte, si îi soptise plina de dragoste: „Domnul te iubeste, dragule. Nu te v-a lasa niciodata!”

6·Tragedie

„Aduce-ti repede un medic aici! Ma aude cineva? Un medic la camera 130! Urgent!”

-Ce se întâmpla, iubito?

-Nu stiu, raspunse ea socata la auzul numarului camerei. Iesise în goana si alerga la camera sorei ei.

Sara intrase în moarte clinica. Medicii încercau reanimarea în timp ce copilul plângea tot mai tare.

Deborah ramasese cu ochii nemiscati, împietrita lânga usa camerei. De data asta, reactia ei a fost nula. Nici un gând nu-i trecea prin cap. Nimic nu îi misca mintea. Pur si simplu, a ramas inconstienta.

-Deborah, Sara a murit.

- ...

-Deborah, ma auzi? Sara a murit!

-Nu. Sara traieste! Se uita la mine si îmi zâmbeste. E în picioare lânga patutul bebelusului. Sara, spune-i lui Isaac ca traiesti. Spune-i!

Isaac a ramas fara cuvinte de data asta. Nu stia ce sa raspunda. Ramasese total coplesit de cuvintele Deborei.

-Deborah, Sara nu mai e cu noi. Sara e sus, a plecat la Domnul

Ochii Deborei se umplusera de lacrimi. Cazuse în genunchi lânga patutul copilului:

-Nu te teme, Darius, eu te voi îngriji. Mama ta voi fi eu.

Deborei înca nu îi venea sa creada ca nepotelul lui a ramas fara mama. Nu putea sa asimileze înca, ca sora ei a trecut în vesnicie. Era prea mult. Dar Isaac era lânga ea. Darius avea nevoie de o mama.

7·Alb

Dupa înmormântarea Sarei, Deborah, a luat decizia sa-L urmeze pe Domnul. La cinci saptamâni dupa funeral, Sarah a spus „Da, cred” în fata Cerului. Îl primisese pe Domnul ca Mântuitor.

Isaac îi multumea la fiecare secunda Domnului, si plângea de bucurie ca Debora, în sfârsit a înteles chemarea Domnului, si ca accidentul pe care el îl avuse, a contribuit la aceasta.

La sase luni dupa alegerea de a-L sluji pe Domnul, Deborah i-a dat lui Isaac un „Da, vreau” în fata altarului, în haine albe din nou.

În timp ce se aflau pe malul marii, la Constanta, în fata altarului, o adiere de vânt parca îi soptea lui Isaac: „Iubeste-o, fiule. Iubeste-o si fiti una.”

8·Sfârsit?

A doua zi dupa casatorie, Deborah si Isaac, au înfiat pe nepotul lor, Darius, care abia împlinise 8 luni, si pe fata caruia se putea citi Dragostea. Era dovada rugaciunilor Deborei. Domnul, le purtase de grija si planul Lui li se facuse descoperit. Mai târziu...

Dincolo de nori

Dincolo de nori

1·Cinci

Dupa toate cele întâmplate, Deborah e acum mai fericita ca niciodata împreuna cu Isaac si Darius. Parca tot ce l-i se întâmplase îi ajuta sa fie zi de zi mai tari.

E ziua de nastere a lui Darius. Astazi, 14 aprilie, împlineste cinci ani. Matusa lui, Deborah, îi pregatise un mic cadou: o petrecere surpriza afara din oras, la munte.

Isaac tocmai închiriase o cabana la Sugag, în judetul Alba, ca acestia trei sa poata petrece împreuna a V-a aniversare de la nasterea copilului. De obicei, nu petreceau niciodata aceasta zi, pentru ca, de asemenea era aniversarea mortii Sarei, mama lui Darius, si de fiecare când ajungea aceasta zi, Deborah simtea nevoia sa-si mai vada o data sora, acea sora care o îngrijea când era mica, care o apara în fata oricarui pericol, care niciodata nu o lasa singura pe întuneric si care de fiecare data când avea vre-o problema, i-o rezolva.

De data aceasta, Darius merita sa înceapa sa fie fericit. Era doar un copil, si el nu avea vina de sentimentele pe care ziua aceea le punea în inima frânta de dor dupa Sara a Deborei. Era timpul sa fie totul o amintire. Era timpul de a schimba pagina istoriei vietilor lor. Era timpul de-a simti iubirea mai mult ca niciodata.

2·Mama?

Ajunsi, în sfârsit, la cabana, Deborah desfacu toate bagajele pentru ziua aceea, si începu sa pregateasca mâncarea pentru gratar.

Isaac, pe de alta parte, se dusese la poalele padurii sa strânga ceva aschiute pentru încingerea focului.

Darius, în lumea lui de copil, se începuse a îndeparta putin câte putin de cabana, de matusa si de unchiul lui, când auzi dintr-o data vocea Deborei:

-Darius, vino te rog! Nu te îndeparta de noi, sau altfel ai sa te ratacesti prin padure!

-Tusi Debo, nu plec. Ma joc cu fluturasii.

Si jucându-se cu fluturasii, s-a îndreptat spre padure; fara sa apuce sa observe pe unde a intrat, se afla înconjurat de copaci, de cântecele pasarelelor si de sunetul produs de ciocanitori, care dadeau un aspect mult mai înfricosator decât era. Credea a cunoaste drumul de întoarcere, si alergând cu pas rapid încoace si încolo, nu stia sa mai iasa din padure. „Debo! Unchiule! Unchiule Isaac! Tusi Debo! Ma auziti?”... Si timp de mai mult de 6 ore, Darius încerca sa se faca auzit în inmensa padure care îl înconjura. Un mic copil de cinci anisori, în ziua lui de nastere, în mijlocul unei paduri cu sunete ciudate, cu o lumina blânda dar în acelasi timp înspaimântatoare invelind atmosfera, care era total desprotejat si fara ajutor.

Isaac tocmai termina de încins focul când Deborah a ramas din senin fara aer.

-Darius. Unde e Darius?
-Putin mai în spatele cabanei. L-am vazut jucându-se mai devreme cu fluturi.

-Nu. E imposibil. I-i se întâmpla ceva... Darius! Darius! Darius, scumpule, unde esti? Începu Deborah sa strige cu un ton închis de disperare.

-Stai linistita, draga, sunt sigur ca e bine. Haide sa ne linistim si sa începem sa-l cautam. Nu poate fi departe. E mic, dar e responsabil.

-Cum poti sa-mi zici sa ma linistesc? Nu pot sa nu ma îngrijorez. Nu vezi, Isaac? A disparut. Nu mai e! Daca a intrat în padure. Tu îti imaginezi ce i-i s-ar putea întâmpla? Doamne, fii cu el, te rog!

-Lasa pe mâna mea, iubito. Voi porni în cautarea lui. Între timp, suna la politie te rog, si spune-le ca e urgent.

Deborah facuse întocmai cum îi spusese Isaac, iar acesta, îngrijorat, o lua pe prima carare care ducea spre padure. Nu gasea nici urma de Darius.

Jumatate de ora mai târziu, politia si echipa forestiera din împrejurimi, pornira în cautarea lui Darius, iar trei ore mai târziu, se întâlnisera cu Isaac, în mijlocul nimicului, care plângea acum si el, disperat si suparat pe el însusi pentru iresponsabilitatea care a demonstrat-o fata de copilul lui, si ce e mai grav, fata de Sarah, care i-l încredintase Deborei si lui.

Debora se puse pe genunchi, fara sa stie alta forma de a ajuta pe acestia în cautarea copilului:”Doamne, tu ne cunosti. Stii ca de când Sarah a murit, singurul scop în viata noastra, înafara de a-ti sluji Tie, e cel de a-i arata lui Darius cum sa Te slujeasca înca de mic; datoria noastra fata de Tine e cea de a-l iubi si de a-i arata Calea Ta. Nu-l parasi, Tata, si fi cu el la orice pas. Nu stiu pericolele cu care se confrunta, dar stiu ca Tu poti trimite unul din miile de îngeri, ca sa-i poarte de grija. Te rog Tata, îngrijeste-te de el.”

La 5 kilometrii de cabana si dupa 11 ore de disparut, în mijlocul unei terorifice ceti, Darius plângea asezat pe un bustean si degerând de frig, îsi adusese aminte de cum îl învata unchiul lui sa se roage: „Tatal nostru care esti în Ceruri, sfinteasca-se Numele Tau. Vie Împaratia Ta, faca-se Voia Ta precum în cer, asa si pe pamânt. Pâinea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau...” si se opri la aceste cuvinte: „ne izbaveste de cel rau”. Se gândea ca în orice moment putea sa iasa dintr-un tufis o vulpe, un lup, un urs, un sarpe...si începu din nou sa se roage: „ne izbaveste de cel rau”.

Cu ochii în lacrimi, si ramas fara grai dupa atâta strigat numele parintilor lui, Darius vedea cum din ceata se apropia ceva; o umbra. Nu era o umbra oarecare si nu îi era frica de ea. Îi transmitea pace. Îi parea cunoscuta. Parea sa fie cineva pe care el iubeste. Umbra se apropia din ce în ce mai mult de el, si el simtea dorinta sa se apropie si el de ea. Era copil, nu întelegea ce era acea umbra alba. Simtea o dorinta incontenibila sa se îmbratiseze nalucii care venea înspre el. Credea ca era Deborah, dar când se apropie mai mult, fata umbrei se vedea perfect. Era asa de stralucitoare! Transmitea atâta liniste si era asa de plina de iubire!

-Cine esti? Întreba Darius.

-...

-Nu esti tusi Debo. Semeni cu ea, dar nu esti ea. Cine esti?

-...

-Raspunde, te rog! Pot sa te îmbratisez?

-...

-Spune te rog, cine esti si de ce ai venit la mine?
-Dragule, Dumnezeu a ascultat cuvintele care le-ai rostit înainte. Sunt un înger. Sunt îngerul tau pazitor. Din ziuaîn care te-ai nascut sunt lânga tine, si niciodata nu te voi parasi, pentru ca El, Tatal, mi-a ordonat sa te pazesc.

-Cum te cheama?

-...

-Esti Deborah?

-Nu...nu sunt Deborah. Deborah si eu eram surori.

-Atunci, esti Deborah care vine din viitor?

-Nu, dragule. Sunt mama ta. Acum sunt înger si traiesc într-un loc plin de pace. Acum, ia directia aia, te rog, si urmeaza-ti vocea interioara. Vei ajunge sanatos înapoi cu Deborah si Isaac.

-Mama? Esti mama? Mama mea a murit. Mi-as fi dorit atât de mult sa stie ca o iubesc! Deborah si Isaac îmi vorbesc în fiecare zi de ea, si de fiecare data o iubesc mai mult. Tu esti Mama mea?

-Da, dragule. Sa stii ca si eu te iubesc. În fiecare zi, Tatal îmi da voie sa cobor lânga tine, fara sa ma vezi, si sa te privesc, si sa doresc ca într-un viitor sa ajungi si tu aici, în Împaratia de Aur.

-Ai aur?

-Nu, scumpule. Traiesc înconjurata de aur. Dragostea domneste aici, si vreau sa stii, ca si eu te iubesc!

-Mama, haide înapoi.

-E ceva ce nu depinde de mine, fiule. Stiu si sunt convinsa ca matusa ta Deborah si unchiul tau Isaac stiu cum sa aibe grija de tine.

-Da. Si pe ei îi iubesc.

-Pleci cu ei, fiule. Mergi linistit.

-Dar, mama!...

Si naluca disparu.

3·Vise

Copilul pornise spre casa, fara sa stie drumul, dar parca totusi, ceva îl îndruma spre cabana. Era atât de linistit. Nici noaptea, nici frigul, nici sunetele ciudate ale linistii noptii nu-l mai înspaimântau.

Când era aproape sa iasa din padure, o umbra neagra se prezenta înaintea lui si fara sa zica nimic, se uita direct în ochii lui. În momentul acela, Darius simtea o mare apasare si o durere inmensa în inima. Parca cineva îl împungea cu mii de ace în tot corpul. Era extrem de dureros pentru doar un copil. Simti nevoia de a se lasa jos. Când se aseza, parca dintr-o data, ca si cum un glont i-ar fi trecut prin cap, cazu cu totul la pamânt într-un somn adânc.

Era doua noaptea. Politia si Isaac se întorsesera pentru ca pe timp de noapte si cu ceata care învaluia padurea, nu mai puteau continua. Deborah, era acum si mai isterica decât înainte. Din nou se duse în camera, se puse pe genunchi, si din nou printre lacrimi, sopti psalmul 23. Din senin, se simti eliberata. Nimic nu-i mai îngrijora inima.

La aproximativ un kilometru de casa, Isaac se trezise din adâncul somn care abia durase douazeci de minute, si începuse sa umble din nou, rumb spre casa.

Patru noaptea era când Darius ajunsese acasa. Parintii, când îl vazura, se repezisera peste el, si între îmbratisari si cuvinte, observau ceva diferit pe fata lui. Ceva nu mai era ca înainte. El zâmbea:

-Am vazut-o pe mama. E asa de frumoasa!

Isaac si Deborah ramasera fara cuvinte, si în timp ce politia elibera zona, Deborah si Isaac începusera sa îi pregateasca ceva de mâncare lui Darius, care în timp ce isi termina ultimul sorb de ceai cald, adormise.

Isaac îl puse în pat. Deborah ramase lânga el toata noaptea, iar dimineata urmatoare, dupa micul dejun, începura sa pregateasca bagajele pentru a se întoarce acasa. Nu erau dispusi sa comita o alta neatentie.

-Tusi, din nou am vazut-o pe mami în noaptea asta!

-Da, scumpule, te credem!

4·Cinci

Deborah si Isaac, ajunsi acasa, preferau sa nu întrebe nimic despre visele copilului. Stiau ceva. Ascundeau ceva.

-Haideti sa multumim Domnului pentru ca ne-a purtat de grija în tot drumul.

-Acum, unchiule.

Dupa rugaciune, familia se pusese la masa, cinara si apoi, îl pusesera pe Darius în pat.

-Iubire, a ajuns momentul sa-i spunem.

-Nu putem înca; e prea mic sa înteleaga.

-Nu, nu e. Începe sa priceapa. Nu-si poate scoate din cap visurile pe care le-a avut!

-Ei bine, v-a trebui sa vorbesti cu el.

-Da. Mâine dimineatza îi voi spune totul. Acum, haide sa dormim. E târziu.

-Asteapta!

-Ce s-a întâmplat? Esti bine?

-Da. Sunt foarte bine. Trebuie sa-ti spun ceva.

-Spune, draga mea. Începi sa ma sperii.

-Trebuie sa stii, ca familia noastra se v-a înmulti.

-Ce vrei sa spui?

-Sunt însarcinata, Isaac. O sa avem proprii nostrii copii.

-Ce? Nu pot sa cred...Doamne...Te iubesc asa de mult! Esti sigura?

-Da. Si mai e înca ceva...

-Ce? E bine bebelusul? Sa nu ma sperii te rog.

-Da. E foarte bine. Faptul este ca bebelusul...ar trebui sa pui cuvântul în plural. Celalalt se v-a supara foarte tare.

-Scuza-ma?!?!?! Bebelusii? Sunt mai multi?!?!?! O, Doamne. Nu îmi vine sa cred! Iubito! Esti bine? Trebuie sa te îngrijesc de acum înainte. Tu vei sta si te vei odihni...Asteapta! De unde stii ca sunt mai multi?
-Dragule, acum doua zile am mers la medic, si presupunerile mele erau adevarate. O sa avem gemeni.

-Doamne, Debora. Habar nu ai cât te iubesc de mult! Domnul se v-a îngriji de copiii nostrii. Nu te îngrijora. V-a fi totul bine. Darius v-a ramâne uimit cu aceasta veste.

5·Diferit

-Darius, trebuie sa vorbim. Vino, aseaza-te între bratele mele.

-Spune-mi unchiule.

-Stii, de când mama ta s-a înaltat la cer, nimic nu a mai fost la fel. În momentul când tu ai împlinit un an, ceva foarte special s-a întâmplat. Tu nu puteai vorbi. Erai doar un copil. Dar totusi ai rostit ceva cuvinte, care pentru noi, au ramas chiar si acum foarte impactante.

-Si ce am zis?

-Dragule, ai spus literal: „Mama e în lumina. Va aduce binecuvântari.”

-Si ce inseamna?

-Vezi tu, Darius, la vârsta de doi ani, când am mers toti trei la mormântul la care este îngropat trupul mamei tale, ceva extraordinar s-a întâmplat. În momentul când tu ai atins crucea de la capul sicriului, lumina alba si o adiere de vânt cu parfumul mamei tale ne înconjurara. În ea, ne spuneai ca vântul ti-a soptit: „Va iubesc, dragii mei”.

-Unchiule, si de ce nu îmi aduc aminte?

-Erai mic, scumpule. Când ai împlinit trei ani, tot la mormântul mamei tale, aratai cu degetul spre cer, si ai spus: „Lumina e acolo sus. Mama mi-a zis. E asa de frumoasa. Spune ca e în pace si sa nu o mai plângem.”

-Dar unchiule, eu nu îmi aduc aminte de nimic.

-Când ai împlinit patru ani, mama ta i-a aparut Deborei în vis. Îi spusese sa nu ne mai îngrijoram pentru ea. Este bine. Tot ce trebuie sa facem, e sa te iubim pe tine. Ea te pazeste. Ea îti poarta de grija, si Domnul îi da voie sa te binecuvinteze din partea lui la fiecare aniversare a nasterii tale.

-Si anul acesta, de aceea am vazut-o în padure?

-Da, fiule. Acum esti mare. Întelegi si tu. Mama ta, este în cer. Dumnezeu a lasat o legatura între tine si ea, si ori de câte ori vei fi în pericol, El îi da voie sa îti arate drumul. Niciodata nu ai mai fost în asemenea pericol, dar Tatal ne-a descoperit planul care îl are cu mama ta si cu tine prin ceea ce se întâmplase vineri seara în padure, când ai vazut-o pe mama ta. Deborah stia tot ce ti s-a întâmplat, pentru ca in timp ce se ruga pentru tine, a auzit vocea Sarei care îi spunea sa nu se îngrijoreze, pentru ca în curând vei fi cu noi. Fiule, ai acest prilej minunat sa îti vezi mama din lumea Luminii. Ea te pazeste la orice pas, si Domnul te întareste ca sa-i ramâi credincios.

-Era atât de frumoasa! I-am spus ca o iubesc!

-Da, Darius. Ai dreptate. Mama ta era foarte frumoasa, si era o mama asa de buna, cum este si Deborah.

-Dar Deborah nu are copii.

-Trebuie sa îti spun înca ceva, Darius. Vei avea fratiori...sau verisori. În curând vei avea cu cine sa împarti jucariile. Vei putea sa te rogi împreuna cu ei. Deborah va avea gemeni. Nu e minunat?
-Da...Unchiule, abia astept. Ma voi ruga pentru ei chiar din seara aceasta. Vreau sa nasca sanatosi si promit ca îi voi iubi cum va iubesc si pe voi.

-Domnul sa te binecuvinteze, fiule! Îi multumesc pentru fiecare clipa care o petrec cu tine. Îi multumesc pentru viata care ti-a dat-o. Îi multumesc ca te pazeste la orice pas.

-Unchiule Isaac. Trebuie sa îti mai spun ceva.

-Spune, Darius.

-Am mai avut un vis. Am fost într-o calatorie...

VA URMA...